Albumul „Divizia a VII-a la Budapesta (septembrie - octombrie 1919)”
Text: Cristina Păiușan-Nuică; Foto: Marius Amarie; Restaurare: Cristina Petcu
Armata română în campania din anul 1919
La 1 Decembrie 1918, România Unită intra în istorie. Era momentul în care toate teritoriile locuite de către români se unificau într-un singur regat. Drumul lung al recunoașterii Unirii Regatului Român începea tot în decembrie 1918, odată cu întrebarea cum se vor uni de facto Transilvania, Bucovina și Basarabia cu statul român? Cum se vor adapta aceste provincii, cu o structură aparte, specifică imperiilor din care au făcut parte, structurii instituționale a Regatului Român reîntregit și eliberat de sub ocupația germano-austro-ungaro-bulgaro-turcă.
În Transilvania, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, constituit ca guvern provizoriu al provinciei, trebuia să faciliteze această efectivă unire administrativă și instituțională, așa cum făcuse și Sfatul Țării în Basarabia, în perioada 1917-1918.
Dar una dintre problemele ivite încă din noiembrie 1918 era legată de abuzurile, jafurile, și omorurile săvârșite de către trupele maghiare anarhizate, după armistițiu și prăbușirea Imperiului austro-ungar, pe teritoriul transilvănean, acestea dorind să împiedice unirea cu statul român. Populația românească din Transilvania cerea imperativ sprijinul Armatei Române, care să o apere de violențele trupelor bolșevice ungare, iar guvernul român și Consiliul Dirigent al Transilvaniei au luat decizia de a-i veni în ajutor.
Divizia a VII-a fost adusă în Transilvania din nordul Moldovei, plecând din Piatra Neamț. Avangarda sa a urmat itinerariul Piatra-Prisăcani-Borsec-Toplița-Ditro, a trecut Carpații în noiembrie 1918 și a pus stăpânire pe calea ferată din valea Mureșului superior, concentrându-se în regiunea Toplița-Ditro-Gyorgy-Miklos, alături de Divizia I, care a ajuns în regiunea Csik Szereda. Înaintarea lor a continuat, Divizia a VII-a ocupând, în a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, regiunea Târgu Mureș-Bistrița, iar Divizia I, regiunea Odorhei-Sighișoara-Brașov.
După 1/13 decembrie 1918, Divizia a VII-a ocupase districtele Ciuc și Mureș-Turda, pe valea Mureșului superior. Cu consimțământul aliat, Divizia a VII-a a înaintat și a ocupat regiunea Dej-Cluj-Turda, fiind primită, pe 11/24 decembrie 1918, la Cluj, de către populația orașului.
La 11 decembrie 1918 a fost creat Comandamentul Trupelor din Transilvania, al cărui sediu a fost stabilit la Sibiu, unde se afla și Consiliul Dirigent, comandant fiind numit generalul Traian Moșoiu, erou al Marelui Război.
În Transilvania fuseseră trimise Diviziile I și II Vânători și Divizia a VII-a, care au fost așezate pe linia de demarcație stabilită de către Aliați pe râul Mureș (armistițiul de la Belgrad, 13 noiembrie 1918), lăsând în afara protecției lor largi părți ale Crișanei și Maramureșului. Celor trei divizii li s-a adăugat, ulterior, și Divizia a VI-a. La 15 ianuarie 1919, armata română a ocupat crestele Munților Apuseni.
Evenimentele dramatice prin care a trecut Ungaria au dus la proclamarea Dictaturii proletariatului, la 21 martie 1919, și preluarea puterii de către guvernul Bela Kun. Unirea forțelor bolșevice ungare cu cele ucrainene și ruse putea destabiliza pentru ani de zile Europa Centrală și de Sud-Est.
Delegații români la Conferința de Pace de la Paris au prezentat Consiliului celor Patru atrocitățile comise de grupările bolșevice, victime fiind românii din ținuturile aflate încă sub administrație ungară, și au arătat că populația cerea ajutorul statului român, în cadrul căruia se găseau acum.
Delegații români au cerut Consiliului Suprem Aliat (format din Woodrow Wilson, președintele SUA, David Lloyd George, prim-ministrul Marii Britanii, George Clemenceau, prim-ministru al Franței și Victor Emanuel Orlando, prim-ministru al Italiei) autorizația de a ocupa întreaga Transilvanie și de a înlătura amenințarea bolșevică.
Aliații au hotărât să înceapă negocierile cu guvernul Bela Kun și au supus Ungaria unei blocade, iar Consiliul Suprem Aliat l-a trimis la Budapesta pe generalul sud-african Smuts pentru a evalua situația și a transmite informații.
Criza s-a agravat însă, armata bolșevică atacând în permanență civilii și trupele române.
La 12 aprilie 1919, comanda tuturor forțelor din Transilvania a fost încredințată generalului Gheorghe D. Mărdărescu (1866-1938, Comandant al Școlii Superioare de Război în 1915-1916, colaborator apropiat al generalului Alexandru Averescu; șef de stat Major al Armatei a 3-a și apoi al Armatei a 2-a, reorganizator al Armatei a 2-a în primăvara anului 1917, participant la bătăliile de la Mărășești și Oituz); generalul Ștefan Panaitescu era șeful de Stat-major.
Forțele Armatei din Transilvania erau constituite în două grupuri mari: Grupul de Nord, sub comanda generalului Traian Moșoiu, compus din: 1) Detașamentul mixt General Olteanu: Brigada 5 Roșiori, Batalionul 3 din Regimentul 14 Infanterie, 1 batalion de infanterie din Divizia XVI-a ardeleană și o baterie din Regimentul 4 de Artilerie; 2) Divizia 2 de Cavalerie, Divizionul 2 din Regimentul 1 artilerie călare, compania de cicliști, Grupul 2 de motomitraliere; 3) Divizia a VII-a; Divizia a VI-a și Divizia a XVI-a ardeleană și Grupul de Sud, aflat sub ordinele directe ale generalului Mărdărescu, compus din: Diviziile I și II Vânători și Divizia a XVIII-a ardeleană.
Primele lupte dintre Armata Română și Armata bolșevică au avut loc în noaptea dintre 15 și 16 aprilie 1919, armata lui Bela Kun atacând posturile armatei române, provocând astfel începutul ofensivei acesteia. Au urmat două săptămâni de lupte grele, timp în care trupele române au ajuns pe malul stâng al Tisei, recucerind, cu mari pierderi umane, teritoriul ocupat de armata bolșevică. În aprilie 1918, Divizia a VII-a a înaintat spre Carei și Satu Mare, apoi la 20 aprilie 1919, Diviziile a VI și a VII-a au ajuns la Oradea Marea, fiind primite cu flori și bucurie de către populația orașului.
La 1 mai 1919, Armata Română a ajuns pe Tisa, România fiind somată de către Consiliul Suprem Aliat să nu treacă râul și să nu pătrundă pe teritoriul Ungariei.
Trupele bolșevice atacaseră deopotrivă și noul stat cehoslovac, iar rezistența slabă a acestuia a dus la ocuparea unor mari teritorii. Pus în fața acestor acțiuni armate, Consiliul a solicitat ultimativ guvernului Bela Kun să se retragă din Cehoslovacia.
La 2 mai 1919, guvernul Kun a cerut un armistițiu cu România, Cehoslovacia și Iugoslavia, clamând imediata încetare a ostilităților în schimbul recunoașterii pretențiilor celor trei state asupra teritoriilor lor naționale ce făcuseră parte din Imperiul Austro-ungar. Guvernul român a încheiat armistițiul care prevedea, printre altele, și dezarmarea trupelor bolșevice maghiare. România a refuzat să negocieze direct cu guvernul Kun, socotindu-l nereprezentativ pentru națiunea maghiară.
La 17 mai 1919, trupele române intrau în Arad, fiind întâmpinate cu flori de către populație.
După un respiro, guvernul Kun a atacat, la 20 mai 1919, forțele cehoslovace, mai puține și slab pregătite, moment în care comandamentul cehoslovac a cerut sprijinul României, iar Marele Cartier General a decis să i-l acorde.
Trecerea trupelor române la Vest de Tisa a oprit pe moment ofensiva armatei bolșevice în Cehoslovacia, dar situația nu s-a îmbunătățit din cauza puținelor forțe de care dispunea acest stat. Intervenția și presiunile Consiliului Suprem Aliat au dus la încheierea unui nou armistițiu între Bela Kun și cehoslovaci, la 23 iunie 1919.
La 26 iunie, guvernul Kun a declarat mobilizarea generală, și, sub pretextul că Armata Română nu s-a demobilizat, a pregătit atacul de pe Tisa. Cunoscând pregătirile făcute de armata bolșevică, Comandamentul Armatei Române a grupat pe frontul de pe Tisa cele mai bune divizii de care dispunea, Divizia a VII-a fiind una dintre acestea.
Atacul armatei lui Bela Kun s-a produs la 20 iulie 1919 pe Tisa, pe întreaga lungime a liniei de demarcație, în direcția Szolnok-Debrețin-Oradea Mare, întâmpinând rezistența Armatei Române. Armata bolșevică a înaintat 50 de kilometri până la Oradea. După o săptămână de lupte grele, cu pierderi de ambele părți, Armata Română din Transilvania, condusă de generalul Mărdărescu, a reușit să reocupe pozițiile pierdute, a revenit pe linia Tisei și a început urmărirea inamicului peste Tisa.
După trecerea Tisei, Divizia VII-a s-a concentrat în zona Heves-Atany-Komiko-Tarna Szt Miklos, asigurând spre nord libertatea de acțiune a majorității trupelor române formate din Grupul general Holban și Grupul general Moșoiu.
Divizia a VII-a a ocupat regiunea Kamilo-Heves. Apoi a făcut parte din flancul stâng alături de Brigada 2-a Roșiori și, continuând înaintarea, a căzut în spatele forțelor inamice, tăindu-le retragerea spre Budapesta și înaintând sistematic spre capitala Ungariei. Pe drum au fost capturate 38 de locomotive, vagoane și muniție.
În seara zilei de 2 august 1919, marile unități ale armatei ungare și-au trimis reprezentanții în vederea capitulării. La 3 august 1919, generalul Gheorghe Rusescu, comandantul Brigăzii 4 Roșiori a intrat, cu trei escadroane din Brigada 4 Roșiori, în Budapesta, fără luptă. Era ziua în care o altă parte a Armatei române intra în Timișoara.
Concomitent, grupul general Holban a înaintat spre Budapesta, Divizia a II-a cavalerie ocupând un cap de pod la Vest de oraș, în timp ce Divizia I de Vânători a intrat în Pesta și a luat măsuri de ordine, alungând trupele bolșevice, ocupând în seara zilei de 4 august 1919 întregul oraș și defilând pe bulevardul Andrassy sub privirile generalului G.D. Mărdărescu și ale generalului Holban, numit guvernator al Budapestei.
La 4 august 1919, noul guvern maghiar condus de Gyula Peidl a invitat Armata Română la tratative pentru încetarea ostilităților, tratative care au început la 5 august 1919. Dar guvernul a căzut, neavând o susținere populară, și a fost înlocuit la 7 august 1919 cu guvernul prezidat de Istvan Frederick, ce avea un program anti-bolșevic.
Pentru negocieri, guvernul român l-a trimis la Budapesta pe ministrul plenipotențiar Constantin Diamandy (1868-1931), în calitate de înalt comisar.
La Budapesta a ajuns rapid, din însărcinarea Consiliului Suprem, o misiune interaliată, cu un comandament format din patru generali: unul american, unul francez, unul englez și unul italian – și al cărui rol era să garanteze păstrarea ordinii și să evite excesele. După vehemente proteste și amenințări ale Consiliului Suprem la adresa României, după interdicția de a intra în Budapesta, Aliații au înțeles că Armata Română era, în acel moment, singura capabilă să restabilească ordinea în Ungaria.
Constantin Diamandy, delegatul special al guvernului român, venit pentru a negocia cu guvernul ungar și în egală măsură cu Misiunea aliată aflată la Budapesta, era un diplomat abil și inteligent, spunând că „acțiunea militară românească, prin modul în care au fost conduse operațiunile și vitejia trupelor, s-a desfășurat și s-a isprăvit atât de repede, România are conștiința de a fi făcut un serviciu eminent operii de pace pe care o urmărește Conferința”.
C. Diamandy și generalul Holban, guvernatorul militar al Budapestei, alături de Armata Română, au reorganizat administrativ Ungaria și Budapesta, au dezarmat trupele bolșevice răzlețe, au pacificat teritoriile ocupate de către aceștia și au asigurat hrănirea populației maghiare, sub îndrumarea Comisiei generalilor aliați. Au existat excese și incidente sângeroase, dar acestea au fost izoltate și rapid pedepsite de comandamentul român.
Albumul „Divizia VII-a la Budapesta, septembrie - octombrie 1919”
Albumul „Divizia VII-a la Budapesta, septembrie - octombrie 1919” este un document de epocă ce reflectă activitatea acestei divizii în capitala Ungariei. Albumul are 123 de file și conține tot atâtea fotografii ale comandanților, ofițerilor, dar și ale soldaților Diviziei a VII-a, în perioada în care aceasta a fost staționată în afara Budapestei și apoi chiar în oraș, dar și imagini cu reprezentanții aliaților veniți la Budapesta.
Documentul, realizat chiar în perioada cantonării la Budapesta, a avut și un rol propagandistic, arătând modul în care a fost primită și percepută „armata de ocupație” română de către populația marelui oraș, trecută prin anarhie, bolșevism, jafuri, violuri, ocupație bolșevică, înfometare și apoi ocupația trupelor române.
Albumul-document a fost realizat la Budapesta, în Atelierul Cservenka es Társa, strada József Körut 41, în lunile în care Divizia a fost cantonată în oraș și în împrejurimi. Fotografiile au fost realizate de către profesioniști ai aparatului fotografic, lucru ce se poate observa la o primă analiză a celor 123 de imagini.
Albumul cuprinde imagini sugestive pentru viața unei divizii, narând, prin intermediul fotografiilor atent alese, faptele petrecute în cele două luni în care Divizia a VII-a a staționat în Budapesta și la periferiile orașului.
Istoria imagistică începe cu conducătorii diviziei, extinzându-se la toate eșaloanele acesteia, brigăzi, regimente, și reflectă modul în care interacționau între ei ofițerii și soldații care au format această divizie. Figurile soldaților români și ale ofițerilor sunt senine, zâmbitoare și degajă o liniște aparte, ce arată ca războiul de după război s-a sfârșit și erau vremuri de pace.
Cele 123 de fotografii sepia, lipite de filele albumului, se împart în trei categorii. Prima o reprezintă fotografiile realizate în sediile Diviziei a VII-a, la hotel Hungaria și hotel Britania, locurile unde erau cantonați ofițerii, fotografii în care conducătorii diviziei apar șezând la birou, în uniformă de gală cu decorații. Trupele sunt fotografiate în cazarma Nador din Buda, în cazarma Honvezilor, în cazarma Ferencz Jozsef, în cazarma Andrassy și cazarma Tűzer-Laktanya din Budapesta.
Cea de-a doua categorie o reprezintă instantaneele realizate la defilări și la trecerile în revistă făcute de către trimișii Aliaților, fotografii uneori mișcate și care dau autenticitate și veridicitate acestui album-document.
A treia categorie o reprezintă imaginile în care apare populația civilă a Budapestei, cele mai expresive fiind cele cu cantinele organizate de Armata Română pentru femeile și copiii săraci ai capitalei ungare, care fuseseră înfometați în lunile anterioare de către bolșevici.
Pe coperta albumului apare o însemnare „Locotenent colonel C. Stănescu, comandantul Regimentului 16 Infanterie Fălticeni”, iar la filele 53 și 54, în dreptul fotografiilor reprezentând „Regimentul 16 Infanterie în cazarma Honvezilor din Budapesta”, apare o altă însemnare, identică pe ambele file, „Regimentul comandat de mine, locotenent colonel C. Stănescu”. Aceste însemnări demonstrează că albumul, aflat astăzi în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, i-a aparținut locotenent colonelului C. Stănescu, comandantul Regimentului 16 Infanterie Fălticeni.
Albumul se deschide cu fotografia de grup intitulată „Ofițerii Comandamentului Diviziei a 7 la Budapesta la Hotel Hungaria din Budapesta”, ce îi înfățișeazăpe ofițerii diviziei pozând în fața hotelului în care locuiau. Cea de-a doua fotografie este cea a generalului Dumitrescu Constantin, comandantul Diviziei a VII-a, în uniformă, lucrând la un birou elegant. Cea de-a treia fotografie este intitulată „Comandantul Diviziei 7 cu șeful de Stat Major în biroul de lucru” și îi reprezintă pe generalul Dumitrescu Constantin și pe locotenent colonelul Ion Stănescu, șeful de Stat Major al Diviziei a VII-a.
Seria fotografiilor continuă cu: medicul colonel Mihăilescu, șeful serviciului sanitar al Diviziei, lt. col. Protopopescu, șeful serviciului de Intendență, apoi șefii serviciilor veterinare, organizare, informații, secției topografice, poștale. Urmează fotografii care prezintă brigăzile și batalioanele diviziei.
Aceste fotografii sunt astăzi mărturii istorice referitoare la cei care au făcut parte din Divizia a VII-a, surprinzând trăsăturile personajelor și conținând elemente semnificative pentru fiecare personaj sau grup. De exemplu, ofițerii decorați își poartă decorațiile, medicul șef este înconjurat de infirmieri, șeful serviciului cartografic are hărți în preajmă.
Atunci când este vorba de fotografiile de la trecerile în revistă, de la defilări sau alte evenimente petrecute în perioada septembrie-octombrie 1919, pe care Divizia a petrecut-o lângă și apoi în capitala Ungariei, scenariul se schimbă. Apar frecvent personalități precum reprezentantul guvernului român, diplomatul Constantin Diamandy, generalul Dumitrescu Constantin, comandantul Diviziei a VII-a, dar și membrii Misiunii Interaliate, nenominalizați.
De asemenea, sunt prezente câteva fotografii de grup făcute în fața clădirii Parlamentului din Budapesta, în fața catedralei Sfântul Ștefan, în fața hotelului Britania, unde locuiau ofițerii Regimentului 27 Infanterie, dar și în Cazarma honvezilor, unde se stabilise Regimentul 16 Infanterie.
Din cele 123 de imagini, una singură, aflată la fila 57, reprezintă „Batalionul 7 Pionieri. Escortarea a 2 bolșevici”, în imagine fiind mai mulți ofițeri și soldați români care escortează pe o stradă din Budapesta doi soldați bolșevici dezarmați, iar militarii și civilii aflați pe stradă îi privesc.
Momentele surprinse de acest album sunt din lunile septembrie-octombrie 1919, când întreg teritoriul Ungariei fusese pacificat, iar cetele de bolșevici fuseseră anihilate.
Fotografiile în care apare populația Budapestei se află la fila 38 – „Regimentul 15 Infanterie distribuie hrană la femei și copii săraci din Rakospalota în prezența dl. Ministru Diamandy” -, la filele 39 și 40 – „Copii unguri din localitatea Rakospalota hrăniți de Regimentul 15 Infanterie” – la fila 58 – „Batalionul 7 Pionieri împărțind hrană la copii săraci din localitatea Peezel în prezența domnului general Dumitrescu” și reprezintă scene în care soldații români ajută populația săracă și numeroasă.
Fotografii în care apar reprezentanți ai Misiunii interaliate se găsesc la filele 98 – Sosirea unor membri din misiunea interaliată –, la fila 99 – generalul Gratiani și generalul Panaitescu de vorbă cu o parte a Misiunii interaliate -, la fila 100 – Misiunea interaliată în așteptarea revistei trupelor. La filele 110 și 111 apar componenții Misiunii interaliate în așteptarea defilării trupelor.
Aspecte de viață cotidiană se găsesc la: fila 23 – Bucătăriile Batalionului I din Regimentul 15 Infanterie –, iar la filele 92, 93, 94, 95 și 96 este prezentată Brutăria de campanie a Diviziei fabricând pâinea, cuptoarele de pâine, magazia de pâine, autocamioanele cu care se transporta pâinea.
O parte a fotografiilor nu au fost făcute în Budapesta, ci în alte localități apropiate de capitala Ungariei, astăzi părți ale acesteia. Astfel, la filele 21, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40 apar fotografii cu „Ofițerii Regimentului 15 Infanterie la Ràkospalota”, Ràkospalota fiind atunci una din localitățile de lângă capitală, astăzi parte a sectorului XV. La fila 39 apar „Copii unguri din localitatea Ràkospalota hrăniți de Regimentul 15 Infanterie”; la fila 22 – „Batalionul I din Regimentul 15 Infanterie la Ràkosfalva”, Rakosfava fiind în 1919 o localitate din jurul Budapestei, astăzi parte a sectorului XIV. La filele 24, 25, 26, 28 apar fotografii cu „Ofițerii Batalionului II din Regimentul 15 Infanterie în cazarma din Ujpest”, „Batalionul II din Regiunea 15 Infanterie în cazarma din Ujpest”, „Batalionul I din Regimentul 15 Infanterie în cazarma Ujpest”, iar la fila 28, „Trenul Regimentar al Batalionului II din Regiunea 15 Infanterie în cazarma din Ujpest”, Ujpest fiind o localitate apropiată capitalei în 1919, astăzi în sectorul IV al orașului.
Cele 123 de fotografii narează timpul petrecut de Divizia a VII-a la Budapesta și sunt astăzi printre puținele mărturii imagistice privind prezența trupelor române la Budapesta, documente unicat prin valoarea informațională oferită, prin impactul lor asupra modului în care noi percepem astăzi Campania din Ungaria din primăvara-vara anului 1919. Mândria victoriei se citește pe chipul ofițerilor și soldaților români, fotografiile fiind sugestive pentru atmosfera în care s-a desfășurat campania din Ungaria.
Fotografia cea mai cunoscută din acest album se află la fila 46 și reprezintă „Regimentul 27 Infanterie în fața Parlamentului Ungar”, fiind imaginea-document emblematică pentru victoria obținută de către Armata Română. În piața din fața Parlamentului maghiar, Regimentul 27 Infanterie și-a aliniat întreg efectivul, în frunte cu ofițerii săi, în fundal se află câteva căruțe trase de cai, răzleț un soldat și un cal. În partea stângă a imaginii apare populația civilă care privește alinierea regimentului român, un alt grup de civili aflându-se în stânga, chiar în lângă treptele Parlamentului.
Fotograful a surprins soldații români zâmbitori, cu o ținută ordonată și mândră, ofițerii aliniați mai lejer și atmosfera de victorie degajată de prezența acestui regiment în inima capitalei Ungariei.
Efortul de război al României a continuat după terminarea Primului Război Mondial, din nevoia de a stabiliza noile granițe ale României Unite, de a răspunde permanentelor provocări și abuzuri făcute de trupele bolșevice pe teritoriile Crișanei și Maramureșului și de a înlătura amenințarea bolșevică din preajma statului român.
Aliații, prin intermediul Consiliului Suprem Aliat, au avut o atitudine oscilantă în fața acestui conflict pornit odată cu atacarea teritoriilor românești, dar și cehoslovace de către Armata bolșevică a lui Bela Kun, trecând de la somațiile și ultimatumurile date Armatei Române de a nu interveni dincolo de linia de demarcație trasată pe râul Mureș, la somațiile date armatei bolșevice a lui Bela Kun. La sfârșitul campaniei, Aliații au realizat că acțiunile Armatei Române au înlăturat un pericol la adresa Europei și au readus Ungaria în sfera țărilor europene cu care se putea negocia.
Victoria Armatei și apoi a diplomației române a fost rodul strategiei, al curajului și în egală măsură a dorinței de stabilitate și unitate a unei națiuni care timp de sute de ani a visat și a luptat pentru unitatea sa.
