Atlasul lui Dimitrie Papazoglu
Texte: Cornel C. Ilie / Foto: proiectul MANUSCRIPTUM-MNIR
Pe coperat interioară: Atlasu geograficu al României, împărțit pe 32 de districte în care se arată: drumurile centrale și cele de comunicație, limitele plășilor, numărul familiiloru fieși cării comune, mănăstirile toate, linia telegrafeloru, poștile, pichetele Dunărene și muntene, puncturile granițelor, locurile bătăliilor române, puncturile arheologice, precum și, pe fieșcare hartă, staistica fiecărui district în parte.
De asemenea, fiecare hartă prezintă o statistică, care cuprinde numărul: orașelor districtului, comunelor, ocoalelor sau plășilor, stațiilor de telegraf și a celor poștale, pichetelor, mănăstirilor, pogoanelor (cultivate și necultivate), proprietarilor, arendașilor, precum și populația districtului respectiv. Pe hartă sunt marcate: legenda, scara, stema districtului precum, numele editorului și gravorului dar și personalitatea căreia îi era dedicată harta respectivă (Scarlat Rosetti – Muscel, Alexandru Plagino – Râmnicu Sarat, prințului Wittgenstein – Bacău, Leon Ghica – Cahul, Mihail Kogălniceanu – Iași, Gheorghe Bibescu – Mehedinți, Alexandru Ioan Cuza – Covurlui, Mihail Obrenovici - Gorj etc.).
Realizarea atlasului a început-o în anul 1863, plecând de la ideea că toate cancelariile autorităților urbane și rurale, toate școlile orașelor și comunelor, toate detașamentele militare să aibă harta țării, atât pe cea generală (pe care o publicase în anul 1859) dar și pe cea a districtului în care se aflau. Cele 32 de hărți s-au tipărit în câte 500 de exemplare. Fiecărui district i-au fost repartizate câte 400 de exemplare; s-au oprit câte 100 de exemplare care au fost unite în cadrul atlasului de față. Prin urmare, valoarea acestuia este cu atât mai mare cu cât nu s-au realizat decât 100 de exemplare.
VIAŢA MAIORULUI DIMITRIE PAPAZOGLU
Dimitrie Papazoglu s-a născut în Bucureşti, la 28 martie 1811, fiind „fiul unui comersant de clasa I şi boier de neam din oraşul Slatina”. La 1815 fuge, împreună cu părinţii săi, la Ploieşti, apoi la Câmpina, din pricina ciumei. Din 1817, urmează cursurile școlii lui Vardalà. În anul 1821, fugind cu familia, din cauza Eteriei greceşti, la Braşov, urmează aici şcoala săsească, unde învaţă germana, maghiara și engleza. La 1827, revenit în ţară, ia lecţii de desen cu pictorul francez Jaquin. Trei ani mai târziu intră în armata naţională, de curând organizată, cu gradul de iuncăr în Regimentul (Polcul) I Infanterie, Batalionul 2, Compania (Roata) 5 şi este repartizat la Craiova, unde se organiza oştirea sub îngrijirea generalului rus Staroff, şi având comandament de regiment pe colonelul (polcovnicul) Em. Băleanu. În anul 1831 se duce cu regimentul la Bucureşti, pentru a face „streaje” în jurul Capitalei, bântuită de holeră. E făcut sublocotenent (praporgic) în acelaşi an, când se dau pentru prima dată epoleți ofiţerilor, după moda rusească. Apoi îl găsim comandant al postului de pază al graniţei dunărene de la Olteniţa (pichetele înlocuiesc de acum căpităniile de margine); în această calitate e avansat locotenent (parucic). În 1833 e numit „comandir” al Companiei 1 din Regimentul 2, servind apoi în oaste şi la Focşani, Telega, apoi în 1836 în Bucureşti şi Ploeşti, şi după aceea doi ani la Brăila; în 1839 era în Bucureşti, de unde este trimis la Celeiul din Romanaţi, străjuind la Dunăre cu compania sa. Trece în 1840 la Regimentul 2, sub comanda excelentului instructor col. Engel. Anul următor este trimis cu un batalion la Zimnicea, iar de aici în marş forţat la Brăila, unde începuse „răsvrătirea bulgară”, prilej cu care a fost decorat cu ordinul Nişan Eftihar. Se căsătorește în 1843, la Bucureşti; peste puţin timp este mutat la Calafat „când pentru prima oară s’au făcut pichetele pe stâlpi la Dunăre, şi când a dat Turcia 4 tunuri Românilor”.
În 1846 revine în Bucureşti, unde se distinge în lucrările de ajutor şi de păstrarea ordinii în marele incendiu al Capitalei. În timpul Revoluției pașoptiste, la 13 Septembrie, fiind de serviciu la cazarma din Dealul Spirei, se luptă cu coloana de armată română ce intră în Bucureşti. Ataşat după aceea la oştirile turceşti ce pornesc de la Cotroceni spre Craiova, în calitate de ofiţer de ordonanţă pe lângă comandantul de divizie turc respectiv, face servicii ca agent de legătură între oştirile turceşti şi ruseşti ce cantonau în capitala Olteniei. În 1850 este numit aghiotant ataşat pe lângă generalul rus Danieleschi, comandantul garnizoanei din Bucureşti. În timpul războiului Crimeei, primeşte însărcinări de încredere din partea şefilor armatelor ruseşti. În 1855, după un serviciu de 25 de ani în armată, prinţul Gh. Ştirbei îl înaintează maior al Batalionului 2, Regimentul II în Brăila. După puţin timp, Papazoglu demisionează din oştire. De atunci, devenind liber, îşi ocupă timpul desenând şi publicând tablouri istorice în litografie, chipurile domnitorilor, vederi ale monumentelor vechi ale ţării, a podului lui Traian „întocmai precum s’a văzut la scăderea apei”, monumentul lui Leon Vodă Tomşa şi altele. Tot el a publicat prima hartă a Principatelor Române Unite, „de un stânjen quadrat”, în 1300 exemplare şi lucrată după harta austriacă.
Ca urnare a activității sale, Papazoglu este numit, în 1860, comisar însărcinat cu revizuirea mănăstirilor din jud. Olt, Muscel, Dâmboviţa şi Prahova. În această calitate, el inspectează 60 de mănăstiri, catalogând obiectele preţioase şi de artă identificate aici, desenând, copiind inscripţii, pe care le-a publicat în bună parte cu propriile mijloace. De la el au rămas tablourile cu Unirea Principatelor, Lupta din Dealu Spirei, Defilarea din Craiova, chipuri de domnitori cu iscăliturile lor în facsimil, precum şi portretele lui Vodă Cuza şi al Doamnei Elena. Din acestea din urmă a trimis gratuit „ofiţerilor din detaşamentul ce au luat parte la lovirea cu Polonezii la Costangalia”, iar 50 le-a dăruit bisericii din această comună, „unde s’au înmormântat cei căzuţi în acea lovire”.
Alte lucrări ale sale sunt un ghid în româneşte şi franţuzeşte, al cursului Dunării, precum şi un „Răspuns ortodox contra criticului lui Renan, pentru viaţa lui Iisus”, ambele tipărite în 1864.
În 1865 a publicat Dimitrie Papazoglu și „Atlasul geografic și statistic al României”, care cuprindea hărți detaliate ale celor 32 de districte ale României, precum și numeroase informații statistice, deosebit de interesante și de valoroase pentru istoria modernă a țării noastre.
Papazoglu s-a ocupat şi de arheologie. A fost comisar al Ministerului Instrucţiunii alături de Alexandru Odobescu, Cezar Bolliac şi Alexandru Pantelimon, studiind împreună vestigiile arheologice şi lăcaşurile de cult din țară. În 1864, din însărcinare oficială, face o excursie arheologică în districtele României, unde în curs de 4 luni descoperă câteva monumente istorice ignorate, şi recoltează pentru muzeul statului 115 obiecte, între care un mare sarcofag de piatră. Muzeul său particular a fost vizitat în 1865 de arheologii francezi Budry şi Boissier, trimişi aici pentru studii arheologice de Napoleaon III; francezii Baligot – secretarul lui Cuza, şi Marsillac, redactorul foaiei franceze bucureştene La voix de la Roumanie, îi însoţesc pe oaspeţi.
Dimitrie Papazoglu a fost preocupat în mod deosebit de istoria Bucureştilor, cea mai cunoscută operă a sa rămânând „Istoria fondării oraşului Bucureşti, capitala României”, volum publicat în 1891.
Maiorul Papazoglu a încetat din viaţă în anul 1892 și a fost înmormântat la mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti.
