GÂNDITORUL / FEMEIE ȘEZÂND
Autor descoperire: D. Berciu (şef de şantier); S. Morintz
Data descoperirii: 1956
Texte: Dr. Dragomir Nicolae POPOVICI
Foto: Marius AMARIE
PLASTICA ANTROPOMORFĂ A CULTURII HAMANGIA
Şi în cazul acestei culturi, plastica, figurinele antropomorfe reflectă existenţa a două personaje esenţiale ce foarte probabil materializează credinţa existenţei a două principii, masculin şi feminin. Din punctul de vedere al frecvenţei, statuetele masculine sunt foarte puţin reprezentate, predominând absolut cele feminine. Cele mai multe dintre acestea au fost realizate din lut şi mai puţine din marmură. Plastica antropomorfă de lut cunoaşte două serii principale de figurine feminine, diferenţiate în principal de poziţia generală a corpului: în picioare sau şezânde. Modelajul este cel care le individualizează în primul rând. Corpul este compus din module cu suprafeţe unghiulare, menite să evidenţieze părţile anatomice mari ale sale, definind „canonul” Hamangia, conturând un limbaj al corpului expresiv, viguros şi extrem de sugestiv. Acesta, asociat luciului metalic al pastei, conferă acestor statuete o maiestuozitate deosebită, o forţă de expresie impunătoare. În cazul tuturor, capul nu este reprezentat, partea superioară constând numai din gâtul lung, ce are forma unei coloane mai înguste la partea superioară. Prin aceste caracteristici, plastica culturii Hamangia demonstrează origini ce au fost plasate în zona anatoliană şi est-mediteraneană. În anul 1956, în cursul cercetărilor conduse de către profesorul Dumitru Berciu în necropola culturii Hamangia de lângă Cernavodă, jud. Constanţa, au fost descoperite cele două faimoase statuete de lut ars ce făceau, foarte probabil, parte din inventarul funerar al unui mormânt. Ele erau sparte în mai multe fragmente ce au fost recuperate şi au permis apoi reconstituirea lor, chiar dacă nu în totalitate.
„GÂNDITORUL” În primul rând poziţia sa este cea care l-a individualizat, el fiind reprezentat în poziţie şezândă pe un scaun de mici dimensiuni, fără spătar, şi care pe laturile lungi prezenta motive decorative liniare, incizate. Foarte probabil este reprezentată aici o piesă de mobilier, de lemn. Partea superioară a corpului este uşor aplecată înainte iar capul se sprijină pe amândouă mâinile care, la rândul lor, se sprijină cu coatele, pe genunchi. Spatele este drept, foarte uşor curbat. Coloana vertebrală este sugerată de o linie verticală incizată. Capul are o formă general ovală, fiind sumar modelat. Sunt reprezentate părţile anatomice considerate a fi relevante: gura, ochii, nasul şi urechile care accentuează faţa şi expresia figurinei. Ochii sunt reprezentaţi de suprafeţe triunghiulare, scobite, sugerând forme prelungi. S-a considerat că acestea erau umplute cu o pastă foarte probabil albă, amplificând expresivitatea lor prin contrastul dintre culoarea neagră, metalică, lustruită, a pastei şi albul ochilor. Nasul, la rândul său, este reprezentat de o aceeaşi formă triunghiulară prelungă, dar de data aceasta în relief. Contrastul dintre suprafeţele săpate ale ochilor şi cea proeminentă a nasului sugerează o impresie generală de personaj gânditor, privind spre înainte. Gura este sumar sugerată de o mică excizie ovală, mai mult lată decât prelungă, sugerând o gură strânsă, neîncrezătoare. Fruntea este îngustă, iar urechile sunt marcate de câte un orificiu circular. La partea superioară, capul prezintă un şir de patru orificii circulare mici. Este posibil ca acestea să fi fost folosite pentru a fi împodobită prin plasarea unor elemente decorative (pene?). Gâtul este înalt, plan - convex în secţiune. Partea superioară a pieptului prezintă modelarea în relief accentuat a muşchilor pectorali. Braţele sunt modelate din câte o singură bucată de lut, cu linii accentuate. Extremităţile mâinilor, ca şi cele ale picioarelor, sunt foarte sumar modelate. Degetele sunt sugerate de crestături, câte cinci în cazul mâinilor, două şi trei în cazul picioarelor. Picioarele sunt flexate şi genunchii pronunţaţi.
„FEMEIE ŞEZÂND”
Cea de a doua statuetă reprezintă o femeie şezând probabil direct pe pământ, partea inferioară fiind plată. Spatele este uşor concav, fără reprezentarea niciunui detaliu anatomic. Capul este uşor oval, cu partea superioară convexă. Modelarea detaliilor anatomice, ochii şi nasul, deşi conform canoanelor, este sensibil diferită de cea de la statueta masculină, în principal din cauză că bărbia este ridicată spre înainte, creând impresia unui personaj mai voluntar, mai încrezător. Dar această modificare a înclinării planului general al capului a impus în egală măsură o modificare generală a volumetriei şi demonstrează, prin diferenţele de modelare a nasului şi ochilor, o cunoaştere a legilor perspectivei. Partea superioară a corpului este dreaptă, dispusă în unghi drept în raport cu cea inferioară. Şi ea este modelată în unghiuri reliefate, accentul fiind pus pe umeri şi piept. Sânii sunt proeminenţi, fără a fi exageraţi, dar plasaţi mai sus decât poziţia anatomică normală. Un alt aspect care o individualizează constă din modelarea zonei bazinului care este supradimensionat. Sexul nu este indicat în manieră clasică prin marcarea triunghiului sexual. La baza părţii ventrale este realizată o linie incizată, orizontală. Modelarea generală demonstrează foarte clar sexul feminin al personajului reprezentat. Un picior este uşor flexat, amândouă mâinile sprijinindu-se pe el, dar numai atingându-l. Şi în acest caz degetele sunt sugerate prin linii incizate.
PRIMUL MARE CIMITIR NEOLITIC DESCOPERIT ÎN ROMÂNIA
La confluenţa văii Carasu cu Dunărea, la nord de aceasta, pe malul drept al fluviului, pe o lungime de cca 1,5 km au fost descoperite numeroase vestrigii arheologice care au demonstrat existenţa unor locuiri umane atribuite culturilor Hamangia, Boian, Gumelniţa şi Cernavodă. Între acestea, cele atribuite culturii Hamangia, pe malul înalt al fluviului, acoperind zona dintre teritoriul oraşului şi până în locul numit Coada Zăvoiului, demonstrează o locuire intensă de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, cercetată în perioada 1954-1958. Dar, de departe, cea mai interesantă zonă este cea cunoscută sub numele de Columbia D (numele unui cartier al oraşului) unde a fost cercetată cea mai mare necropolă aparţinând comunităţilor acestei culturi, cu peste 300 de morminte de înhumaţie. Este posibil ca această necropolă să fi fost spaţiul rezervat înmormântării decedaţilor din toate aşezările aparţinând culturii Hamangia descoperite în zonă, sugerând existenţa unui spaţiu care, în acest caz, ar fi aparţinut lumii de dincolo, unde continuau să existe sufletele celor morţi. Cele mai multe dintre aceste morminte conţineau schelete ce demonstrează faptul că trupurile defuncţilor fuseseră depuse în groapa funerară în poziţie întinsă, orientate, cele mai multe dintre ele, NE-SV. Puţine dintre acestea demonstrau depunerea cadavrului în poziţie chircită. În cazul celor mai multe dintre ele, inventarul funerar includea topoare de piatră, vase de lut ars cu forme, dimensiuni şi decoruri diferite, dar şi statuete feminine. Printre ofrandele funerare au mai fost descoperite şi oase de animale ce demonstrează depunerea unor părţi ale corpului diferitelor animale. Printre acestea trebuie menţionate craniile unor astfel de animale, cele mai importante părând a fi cele de porc mistreţ, sugerând importanţa şi mai ales valoarea simbolică acordată acestor ofrande. Diferitele obiecte, dar şi ofrandele funerare depuse în morminte, sunt cele care ne sugerează poziţia socială a defuncţilor în cadrul comunităţii, dar şi valorile simbolice ale lumii oamenilor acelui timp.
CULTURA HAMANGIA
Decoperirea, în 1952, în localitatea Hamangia, comuna Baia, judeţul Constanţa, a primelor vestigii arheologice atribuite de către profesorul Dumitru Berciu acestei culturi, a ridicat de la bun început numeroase semne de întrebare. În primul rând, vasele de lut ars cu forme şi decoruri nemaiîntâlnite până atunci demonstrau existenţa unor comunităţi umane care păreau a nu avea rădăcini în spaţiul dintre Dunăre şi mare. De unde veneau, dacă veneau de undeva? Cine erau cei care le creaseră şi le folosiseră? Unde le erau stămoşii? Şi mai ales, ce se întâmplase cu urmaşii celor care trăiseră acolo? Studiul atent al tuturor fragmentelor ceramice, al uneltelor, al resturilor colibelor sau bordeielor din aşezările în care s-au făcut săpături arheologice a început treptat să ridice, puţin câte puţin, vălul enigmatic aşternut de timp. Analizând și comparând ceea ce se ştia despre descoperiri făcute pe spaţii vaste, arheologii, şi primul dintre ei avea să fie profesorul Dumitru Berciu, au început, pas cu pas, să contureze un tablou din ce în ce mai cuprinzător. Astfel, prin caracteristicile formelor sale de manifestare, s-a putut stabili că această cultură îşi are originile în culturile neoliticului mijlociu balcano-anatolian.
Chiar dacă încă nu se poate demonstra foarte precis, originea acestei culturi se regăseşte în mod cert în Anatolia, de unde comunităţile acesteia au plecat, într-un moment ce poate fi considerat ca reprezentând începutul epocii anatoliene a cuprului, spre alte meleaguri, respectiv spre ţărmurile de vest ale Mării Negre. Care vor fi fost motivele acestei migraţii este încă greu de înţeles. Lipsa resturilor de locuire sau a mormintelor în toată Peninsula Balcanică i-a făcut pe specialişti să creadă că, foarte probabil, aceste comunități au ajuns în nord-estul Bulgariei şi în Dobrogea, circulând de-a lungul ţărmului Mării Negre. Odată stabilite aici, s-au extins spre interior, probabil de-a lungul văilor râurilor. Acesta este momentul în care Dobrogea intră în istoria perioadei neolitice. Era pentru prima dată când în preistoria zonei era documentată existenţa unor comunităţi care, având cunoştinţe foarte avansate de navigaţie, mai precis de ceea ce numim astăzi – cabotaj, locuiesc acest teritoriu. Evoluţia sa, relativ îndelungată, de-a lungul a cca şapte - opt secole, a permis evidenţierea a trei faze, dintre care ultimele două au fost subdivizate la rândul lor. Comunităţile culturii Hamangia au preferat să locuiască în aşezări situate pe terasele râurilor sau văilor, în apropierea cursurilor de apă sau pe malurile lacurilor litorale. Nici una dintre aşezările cunoscute până în prezent nu este fortificată. Locuinţele nu par să fi fost dispuse după un plan preexistent. Cele adâncite în pământ, preponderente în decursul fazelor iniţiale, puteau avea una sau, mai rar, două sau trei încăperi. Cele de suprafaţă aveau suprafeţe de până la 30 m², cu pereţi de lut şi o structură de rezistenţă de lemn, acoperită cu puţin lut. Corpurile decedaţilor erau depuse în spaţii special rezervate, necropole. Cea mai importantă este cea descoperită şi cercetată la Cernavodă unde au fost studiate peste 400 de morminte. Ritul predominant era înhumaţia. Corpul decedatului era însoțit de obiecte diferite, arme, unelte, podoabe, dar şi ceramică sau diferite oase de animale.
Acestea au permis afirmarea unor diferenţieri sociale între decedaţi. Analizele antropologice au relevant existenţa unei populaţii amestecate cu elemente ce puteau proveni atât din Anatolia, cât şi din zona est-mediteraneană, alături de cele autohtone. Studierea uneltelor de silex a demonstrat persistenţa unor tradiţii mai vechi, anterioare, caracterizate de microlitism şi tehnicile de cioplire. Foarte probabil, acestea se datorează populaţiei autohtone ce locuia în zonele unde se stabiliseră noii veniţi şi cu care aceştia au intrat în contact. Oasele diverselor animale descoperite în cursul cercetărilor arheologice sugerează cu pregnanţă importanţa creşterii animalelor, în principal a ovicaprinelor, dar şi a bovinelor, porcul fiind totuşi puţin reprezentat. Alături de această ocupaţie, vânătoarea furniza şi ea o parte importantă din carnea consumată. În funcţie de caracteristicile mediului, erau vânaţi mistreţul, cerbul, căpriorul sau chiar măgarul sălbatic. Ceramica este, la rândul ei, caracterizată de forme şi decoruri caracteristice. Însă ceea ce individualizează comunităţile acestei culturi este, în primul rând, plastica antropomorfă care, şi ea, demonstrează origini anatoliene. Sfârşitul evoluţiei acestor comunităţi este neclar deocamdată. Putem presupune, datorită intenselor contacte şi schimburi cu alte comunităţi ale culturilor Boian şi Precucuteni situate la vest şi nord, că treptat se va fi ajuns la amestecuri de populaţii ce vor fi cunoscute mai târziu sub numele de gumelniţene.
