Jurnal din timpul Marelui Război
Text: Cristina Păiușan-Nuică
Scrierile din Primul Război au un farmec aparte, fie că sunt ale unor personalități, fie ale unor necunoscuți care au participat în calitate de combatanți sau membri ai trupelor auxiliare la război, aducând în prim plan diferite aspecte ale vieții cotidiene din timpul războiului: mesele zilnice, pauzele, drumurile, marșurile, băutura, femeile, dar și lupta, moartea, boala, grijile pentru cei de acasă.
Notele de front sunt o sursă istorică primară, tocmai de aceea interesantă și folosită de către istorici pentru a construi o imagine completă a conflagrației mondiale. Autenticitatea scriiturii, în cazul de față fiind vorba de însemnări făcute de către autor pentru sine (nici măcar pentru familie), în momente de relaxare sau dimpotrivă, în momente grele ale existenței sale, îi sporește valoarea istorică.
Munca de descoperire a autorului, deoarece acesta nu și-a menționat numele, precum și corectarea tacită a unor erori gramaticale și a numelui localităților prin care trece personajul în timpul războiului sunt parte a muncii editorului.
Eroul însemnărilor era originar din Copăcioasa, localitate aflată la 25 de km de Târgu Jiu. A trăit și studiat la Târgu Jiu. Înainte de înrolare era angajatul unei bănci din Craiova. Aflăm despre acesta că, la 1 octombrie 1916, a fost înaintat în grad, ajungând sublocotenent, înainte de a fi trimis pe front.
Personajul nostru pleacă pe front la 11 octombrie 1916, urmând traseul: Târgu-Jiu – Copăcioasa (trece o oră pe acasă), Filiași, Coțofeni, Craiova, Balș. De la Balș compania din care făcea parte se reîntoarce la Slatina, de aici este trimisă la Galați, unde este cantonată din 24 octombrie până în la 4 decembrie 1916.
Din 4 decembrie 1916 reîncepe periplul, uneori haotic, al companiei din care făcea parte, periplu presărat cu drumuri pline de noroi, locuințe improprii, ordine contradictorii primite și marșuri lungi și inutile care epuizau atât fizic, cât și psihic, soldații și gradații.
Pentru a avea o evidență clară a locurilor pe unde a fost, personajul nostru, talentat fiind, desenează o hartă completă a periplului său prin Oltenia, Muntenia și Moldova. Harta se află la paginile 76-77 (conform numerotării noastre) ale carnetului său, în care sunt notate cu scrupulozitate data și localitatea, în cazul în care trece de mai multe ori printr-o localitate, autorul adăugând încă o dată celei inițiale.
În februarie 1917, în compania 1 din Regimentul 18 Infanterie Gorj, din care face parte, apar primele cazuri de tifos exantematic, cauzate în principal de mizeria ce domnește în cantonamentele soldaților, dar și în satele și orașele Moldovei.
Viața în spatele frontului îi oferă eroului nostru și o serie de episoade tragice, legate tocmai de creșterea numărului îmbolnăvirilor de tifos exantematic și chinurile crunte prin care treceau bolnavii. „Astă seară veni un soldat nebun din cauza tifosului exantematic la mine în cameră și abia după o ora și-a mai revenit în fire - Murărețu. Boala se manifestă prin fel de fel de accese și astfel se explică cum unii se spânzură și se îneacă” (nota din 4 martie 1917).
Deparazitarea era, în aceste condiții, foarte importantă. Păduchii de corp purtau boala, iar cuptoarele de deparazitare erau puține și soldații nu aveau pic de cultură igienică: „Am făcut deparazitarea la infirmeria corpului, nu mi-aș fi închipuit să văd așa infecție. Păduchii stau ca grâul pe haine”.
Cu ironie, sublocotenentul nota la 10 februarie 1917: „Statul a luat măsuri! La divizia I se spune că a trimis 800 cămăși pentru 10.000 de oameni”, arătând starea în care se află armata, bântuită de tifos și febră recurentă – maladiile mizeriei, în condițiile în care soldații nu își schimbau și spălau hainele luni de zile.
Epidemia de tifos exantematic îi dobora atât pe militari, cât și pe civili, pe lângă mizerie și aglomerație alte cauze fiind legate de proasta alimentație, de lipsa lemnelor și de frig . Numărul victimelor devenea din ce în ce mai mare. „Nici dangăt de clopot, nici clocot de lume, nu ești bocit de rude nu mai este nimenea, ci târâți câte 30-40 într-o groapă, asta ne e soarta”, scria, la 8 martie 1917, sublocotenentul nostru.
Tifosul exantematic a secerat zeci de mii de soldați, gradați, medici și infirmiere. Valoarea documentară a acestor note de front stă și în datele aduse. La 17 martie 1917, autorul nostru face o evaluare a morților din regimentul său „Până azi au murit de la 1 ian[uarie] 1917 – comp. I – 84, II – 93, III – 89, IV – 99, total 365”. În două luni și jumătate, victimele cunoscute sunt de 365; iar în însemnarea din 29 martie 1917 apare „situația ofițerilor din Regiment”, circa jumătate din aceștia fiind bolnavi și internați în sanatoriul de la Ruginoasa sau decedați.
Istoria sublocotenentului din Târgu Jiu nu este una eroică. Nu a luptat nicio zi în prima linie, ci a îndeplinit diverse sarcini de aprovizionare în spatele frontului. La 29 martie 1917, când trebuia să plece pe front, autorul mărturisea: „Nu știu dacă norocul sau nenorocul a făcut ca să se îmbolnăvească casierul, și să nu pot pleca pe front”, devenind astfel casierul companiei sale și responsabil cu cazanul cu țuică.
Printre reverii romantice, poezii de dragoste, reproșuri personale și temeri legate de soarta familiei sale, sublocotenentul narează războiul văzut din spatele frontului. Însemnările sale au două registre. Cel real – cruzimile și neajunsurile războiului ce devin viață cotidiană, chiar și în spatele frontului. Dar marile probleme cu care se confruntă sublocotenentul nostru sunt: masa zilnică, căutarea locuințelor, deparazitarea. Cel de-al doilea registru este cel al viselor. Aproape zilnic sublocotenentul notează visele avute, vise populate cu membri ai familiei, iubitele sale precum și interpretarea acestor vise care prevestesc binele sau răul ce are să se întâmple.
Poeziile sunt destul de numeroase, majoritatea de dragoste, unele ale unor clasici transcrise din memorie, altele scrise de către sublocotenent și dedicate celor două iubiri constante și vechi, Clemence și Paraschiva, sau pasiunilor mai noi întâlnite în timpul războiului. Apar și poezii dedicate războiului, interesante prin naivitatea scriiturii și mesajul transmis, ce îmbină dragostea de țară, cu experiența personală.
Pe lângă poezii, autorul pigmentează notele de front cu desene; acestea reprezintă în mare parte doamne și domnițe în varii ipostaze, mai mult sau mai puțin erotice, rod al imaginației sau al amintirilor sale. Câteva poezii de dragoste sunt însoțite de desene în care o jartieră, un picior sau un sân dezgolit stârnesc imaginația desenatorului și a posibilului privitor.
Valoarea poeziilor este pur documentară, dar cea a desenelor este una reală, surprinzând cu talent oamenii pe care-i întâlnește pe drum, femeile din viața sa, dar caricaturizând și personaje politice și istorice.
Personajele feminine desenate ce populează acest carnet sunt: femei în costum popular ce simbolizează patria (vezi paginile 38, 44-45), tipologii precum: frumoasa diabolică, soacra (pagina 43- datată 25 XII 1918), dar mai ales personaje feminine aflate în ipostaze romantice sau erotice, toate aceste desene dând un farmec aparte carnetului.
La pagina 42 a fost desenat portretul unui ofițer, în opinia noastră autoportretul sublocotenentului, care apare încununat de către un înger, sub deviza Patria recunoscătoare.
Notele de front atrag nu doar prin ineditul desenelor, nu întotdeauna reușite, ci și prin umorul și autoironia cu care autorul relatează peripețiile sale dintr-un război teribil, în care febra recurentă și tifosul exantematic omoară mai mult decât inamicul. Secretul rezistenței sale în fața bolilor ni-l destăinuie în însemnarea din 1-15 aprilie 1917 „Mă țin bine până acum, țuica mă ajută mult”, cititorul aflând dintr-o însemnare anterioară că pe lângă casierie, autorul se ocupa și de cazanul cu țuică al regimentului.
Savoarea însemnărilor sublocotenentului este dată de desene și poezii. În clipele critice de boală, supărare, dor de familie, dar și în cele de veselie, eroul nostru desenează, povestind mai bine decât cu cuvinte gândurile și trăirile.
Aflat la o oarecare distanță de linia întâi, menționează marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz într-o singură frază scrisă la 15 iulie 1917 „Ofensiva luată pe frontul nostru de 3 zile merge bine, s-au luat 12 sate, 100 tunuri, circa 3.000 prizonieri”.
După un an de la înrolare, la 10 octombrie 1917, sublocotenentul ajunge la un pas de front fiind transferat în cadrul Regimentul de marș al Diviziei 1. Aici urmează școala de grenadieri, în octombrie-noiembrie 1917, iar la 6 noiembrie era mutat în Regimentul 17 Infanterie, aflat la Bârsănești, cu care pleacă spre Cireșoaia.
La 19 noiembrie 1917 ajunge în prima linie, dar după doar trei zile inamicul îndeamnă la fraternizare, iar „jurnalele anunță tratative leniniste de pace”, nota sublocotenentul. Iar la 22 noiembrie 1917 „lt. Stănoiu mă anunță că la ora 8 vor scoate santinelele deasupra tranșeelor încheindu-se un armistițiu nelimitat”.
Perioada armistițiului este pe larg descrisă de locotenent, incertitudinile militarilor care nu înțelegeau ce se întâmplă, zvonurile alarmante care circulau tot mai intens, soldații ruși care nu știau dacă mai luptă și nici cine îi conduce „În Rusia e așa de mare încurcătura că nici nu se știe cine conduce, necum cine semnează pacea”, consemnează la 25 noiembrie în carnet.
Aflat în tranșee, față în față cu inamicul, sublocotenentul povestește despre prelungirea armistițiului până la 1 ianuarie 1918, timp în care „rușii dezarmați trec în grupuri de 80-100. Privindu-i vezi în ei pe Iuda trădătorul, de pe urma lor am ajuns în situația asta”, scria la 17 decembrie 1918.
Sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918 sunt triste pentru locotenent, zvonurile sunt îngrozitoare, iar pacea rușinoasă îl înspăimântă, „Fără să ți se spuie îl ghicim cu toții <decât o pace rușinoasă cu toți până la unul>” notează la 31 decembrie 1917, pentru ca la 1 ianuarie 1918 să scrie: „Suferințele tuturora sunt destul de mari, cu credință în Dzeu le-am trecut și le vom trece și în viitor. Nori tulburi se arată din nou la începutul acestui an, zile grele ne așteaptă, niciodată situația noastră nu a fost mai periclitată ca de astă dată; e vorba de existența noastră a tuturor, de existența politică a țării noastre. Fie ca pe cât de trist se arată începutul acestui an, pe atât de plină de succes să fie desfășurarea lui”.
Dar anul 1918 nu începe prea bine. Trupele ruse aflate în degringoladă jefuiesc populația civilă, armata română trebuie să intervină la Galați. „Se aude că aseară rușii ne-au declarat război oficial”, notează sublocotenentul la 19 ianuarie 1918. El află câte ceva, la 28 ianuarie 1918, despre independența Basarabiei, apoi despre Tratativele de pace de la Focșani (notează la 11 februarie 1918).
Întreaga lună februarie 1918 sublocotenentul trăiește mereu cu spaima plecării într-o țară străină, notează fiecare zvon cu privire la armistițiu, ruperea acestuia, reluarea tratativelor cu Puterile Centrale.
Schimbările politice sunt rapid aflate de către gradați și soldați. La 20 februarie, autorul notează: „Jurnalele anunță Consiliu de Coroană ținut sâmbătă și la care Brătianu și Take Ionescu au cerut continuarea războiului. Gl. Averescu și-a dat demisia, dar nu i-a fost primită de rege”.
În momentele critice ale statului român, în fața înfrângerilor drastice din toamna anului 1916, a tifosului exantematic care omora mii de vieți, a armistițiului, când pericolul dezmembrării țării era foarte mare, apare sentimentul patriotic „Nimic nu e mai dureros decât să stai la hotar înarmat și gata de noi jertfe și să auzi cum se rupe bucățică cu bucățică din țara ta, din corpul ei și să stai nemișcat fără să poți cel puțin să strigi și să cer ajutor. Nimic mai dureros să jertfești sute de mii de vieți, să faci o lume întreagă să te admire și drept rezultat să culegi spini în loc de lauri”, nota la 28 februarie 1918.
Într-un moment de sinceritate totală, mărturisește cu emoție că, până la vârsta de 28 de ani a trăit fără vreun ideal sau scop în viață, dar acum își găsise idealul – acela de a fi mândru de țara sa. Atunci când țara se află în pragul dezastrului se revoltă în fața unei sorți crude și nedrepte. „Mi-a fost să trăesc 2/3 din viață fără niciun scop și când credeam că în restul acestui calvar ce omul e ursit să ducă, voi asista la zilele de glorie ce neamul românesc e îndreptățit să le trăiască, asist ca un cioclu la începutul înmormântării lui de viu. I s-au tăiat picioarele și lumea întreagă privește acest nenorocit ce încearcă să miște și nu poate, nimeni nu-i poate da ajutor”.
Soarta românilor părea teribilă în februarie 1918; țara era părăsită de aliații din proximitate, respectiv rușii, parțial ocupată de germani, presată să semneze un armistițiu și apoi o pace separată, rușinoasă, cu cesiuni teritoriale și economice, aflată în imposibilitatea de a primi vreun ajutor al aliaților. În acel moment critic, sublocotenentul aruncă blesteme asupra rușilor, „bandă de tâlhari” care au părăsit frontul, și asupra fostului țar Nicolae, despre care știe că a abdicat pentru că de un an circulau zvonuri despre abdicarea țarului, iar poveștile erau de-a dreptul fantastice, una dintre acestea spunând că a grațiat generali germani, iar armata l-a înlăturat.
În perioada armistițiului, Puterile Centrale au distribuit foi volante și manifeste cu îndemnuri la dezertare, fraternizare, renunțarea la poziții și plecarea soldaților la casele lor, înainte de a fi fost semnat vreun acord între România și Puterile Centrale. Zvonurile contradictorii și foile volante bulversau soldații și gradații, îi demoralizau și îi îndemnau să dezerteze.
La 28 februarie 1918, stil vechi, sublocotenentul scria: „A fost scris să golim până la fund paharul de venin ce ni-l întind dușmanii în aceste clipe dureroase pentru acest nenorocit popor. Simt o descurajare desăvârșită, mai rău ca o boală, simt că pierd ceva din trupul meu, că de acuma nimic nu va mai putea face să-mi recâștig vigoarea și buna dispoziție de altă dată. „Lumina” cu data de 8 m[artie] stil nou anunță cu litere groase negre condițiile în care am acceptat prelungirea armistițiului până la încheierea păcii.
Dobrogea toată dată dușmanului n[ostru] din sud pe care niciodată nu-l vom uita și rectificări la granița austriacă. Aceste rânduri negre îmi par asemenea unui anunț de doliu, căci de acum înainte în doliu va trăi această țară”.
Nici vestea că în urmă cu cinci luni fusese înaintat în grad nu-l poate bucura, cu tristețe notează laconic: „la ce îmi mai folosește”.
Din martie și până în iunie 1918, notițele sunt din ce în ce mai puține, însemnările sunt laconice și fără comentarii. La 26 aprilie, nota „pacea s-a încheiat oficial”, batalionul său plecând de la Dărmănești spre Mărășești, unde „satul este cu totul distrus și asemenea gara și fabricile de zahăr și produse chimice”.
Demobilizarea devine singura sa preocupare, iar veștile de acasă sunt îmbucurătoare, cu o singură excepție cea dată de un coleg („directorul anunță reducerea personalului din bancă”, ceea ce însemna apariția spectrului șomajului).
La 17 iunie 1918 notează sec: „am plecat din Mărășești spre Craiova. De astă dată am terminat de tot”, fără a scrie alte detalii legate de demobilizare.
Carnetul se încheie cu însemnarea din 7/20 noiembrie 1918 „astăzi un an de când, plecați din Bârsănești am trecut prin Tg. Ocna ca să suim prin Bogata la Cireșoaia, unde ne pregăteam de ofensivă”.
Notele sublocotenentului sunt scrise pentru sine, nu pentru a fi publicate vreodată. Autorul nu se autocenzurează, își declamă sentimentele pentru două domnișoare, narează viața pe front și încercările de a nu ajunge în prima linie, iar frământările personale legate de irosirea propriei vieți apar frecvent și mai ales în momente de cumpănă.
Atunci când am descoperit carnetul achiziționat de către Muzeul Naționale de Istorie a României și care are numărul de inventar 358730, ne-am gândit că transcrierea, adnotarea și publicarea acestuia ar aduce în peisajul publicațiilor din ultimii ani legate de centenarul Primului Război Mondial un suflu proaspăt, tocmai pentru că autorul nostru mărturisește că nu este un erou. Dimpotrivă, cu o fină autoironie spune că nu a luptat efectiv nicio zi, însemnările sale remarcându-se și prin onestitatea scriiturii. Mare parte din jurnalele publicate din Primului Război Mondial sunt ale unor soldați sau civili care le-au revizuit, chiar rescris uneori, cenzurând spaima, lașitatea în primul rând, trăiri legitime într-un război atroce, dar greu de mărturisit la rescrierea și publicarea acestora.
Autorul nostru, încă necunoscut (sperăm că cercetările ulterioare vor duce la identificarea sa), pigmentează însemnările sale cu poezii de dragoste sau patriotice și desene inedite, oferind un farmec aparte acestui document istoric.
