Ocaua lui Cuza
Alexandra Mărășoiu, Cornl-Constantin Ilie
Greutăți (o oca, două ocale, zece ocale, douăzeci ocale); nr.inv. 73533, 73534, 73535, 73536; Material: metal comun; Tehnica: turnare; Dimensiuni: latura între 5 – 15 cm, înălțime între 6 – 17 cm; Datare: 1862 – 1865
Crearea sistemului metric
Pe 8 mai 1790, Adunarea Constituantă a Franței a emis, pornind de la o propunere făcută de abatele Charles Maurice de Talleyrand (ministru de Externe al Franței între 1797-1815; era pe atunci, episcop de Autun), un decret privind crearea de către membri ai Academiei franceze, în colaborare cu oameni de știință englezi, a unui sistem de măsuri și greutăți care să poată fi utilizat la nivel universal. Guvernul englez a refuzat însă să participe, din cauza implicării Franței în revoluția americană.
O comisie alcătuită din matematicienii Gaspard Monge și Nicolas de Condorcet, matematicianul și astronomul Joseph-Louis Lagrange, fizicianul Jean-Charles de Borda și chimistul Antoine de Lavoisier a stabilit că sistemul trebuia să fie zecimal și să aibă ca bază o unitate de lungime raportată la un element din natură cu mărime fixă, pornind de la care să se calculeze apoi măsurile pentru capacitate, suprafață și greutate. În urma dezbaterilor din cadrul comisiei, s-a decis ca dimensiunea acestei noi unități de lungime, botezată „metru”, să fie a zecea milionime dintr-un sfert de meridian terestru, valoare ce a fost estimată la 3 picioare, 11 linii și 44 miimi franțuzești, luându-se în considerare datele obținute în trecut de astronomi precum Picard și Cassini, ce măsuraseră porțiuni ale meridianului care traversează Franța.
Ulterior, în 1792, a fost începută operațiunea de măsurare a sfertului unui meridian: două echipe, conduse de matematicianul și astronomul Jean Baptiste Joseph Delambre și de astronomul Pierre Mechain, au măsurat, timp de șase ani, distanța dintre Dunkirk (N Franței) și Barcelona (E Spaniei), ce reprezenta un sfert dintr-un meridian, dat fiind că cele două orașe sunt situate la distanțe egale față de paralela de 45 grade, unul la nord și celălalt la sud de aceasta. Prima echipă s-a ocupat de sectorul Dunkirk-Rodez, iar a doua de cel dintre Rodez și Barcelona. Unitatea de măsură pentru capacitate (numită, inițial, „pinte”) a fost calculată ca fiind un decimetru cub, cea pentru suprafață (arul) ca fiind egală cu 10.000 m2, iar cea pentru greutate („grave”), ca reprezentând greutatea unui decimetru cub de apă. Exista, de asemenea, și o unitate de măsură a volumului stivelor de lemn (sterul), egală cu un metru cub (în Principatele Române sterul era echivalentul stânjenului cubic, amintit rar în documente, doar în secolul al XIX-lea).
Deși încă nedefinitivat, sistemul metric de măsuri și greutăți fost adoptat de Convenția franceză printr-un decret emis pe 1 august 1793. Timp de doi ani, o Comisie Temporară a Măsurilor și Greutăților, creată în toamna lui 1793, s-a ocupat de perfecționarea sistemului, fiind modificate denumirile unor unități (cea pentru capacitate a fost înlocuită cu „litru”, iar cea pentru greutate cu „gram”) și rectificat modul de calcul al arului și al gramului, primul devenind aria unui pătrat cu latura de 10 m, iar celălalt, greutatea unui centimetru cub de apă la temperatura de + 4º C. Aceste modificări au fost legiferate printr-un decret din 7 aprilie 1795. Ulterior, măsura de bază a greutății a devenit kilogramul, deoarece, față de litru sau metru, gramul nu avea o prea mare utilitate practică.
Terminate în 1798, rezultatele măsurătorilor efectuate de Delambre și Mechain au fost analizate în vara lui 1799, în cadrul unui congres ținut la Paris, de o comisie internațională compusă din reprezentanți ai Franței, Spaniei, Elveției, Danemarcei, Republicilor Toscană, Romană, Batavă și Ligurică. Concluzia la care s-a ajuns este că un sfert de meridian înseamnă 5.130.740 stânjeni franțuzești, din care a zecea milionime, adică metrul, are 3 picioare, 11 linii și 296 miimi franțuzești. În Franța, noua dimensiune a metrului a înlocuit-o pe cea veche prin legea din 10 decembrie 1799, „pentru fixarea definitivă a valorii metrului”. România s-a numărat printre primele țări care au adoptat sistemul metric (după Belgia - 1801, Olanda - 1816, Luxemburg – 1820, Grecia - 1836, Algeria – 1843, Chile – 1848, Spania – 1849; Portugalia - 1852, Venezuela – 1855, Ecuador – 1856, Italia – 1861, Uruguay – 1862, Peru, Noua Granadă/Statele Unite ale Columbiei, Argentina – 1863).
Vechile unități de măsuri și greutăți din Principatele Române
Țara Românească și Moldova au avut propriile sisteme de măsurare a lungimii, suprafeței, capacității și greutății, utilizându-se în ambele principate, în afară de câteva excepții, aceleași unități de măsură, dar care aveau, de regulă, valori puțin mai mari în Moldova. Principalele unități de măsură, cele care în 1864 au fost adaptate sistemului metric, au fost stânjenul (pentru lungime), pogonul muntean / falcea moldovenească (pentru suprafață), ocaua de capacitate și ocaua de greutate. Mărimile lor în variantă modernă sunt cunoscute datorită faptului că în legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri și greutăți sunt redate tabele cu transformarea lor în metru, ar, litru și kilogram. Stânjenul reprezenta înălțimea medie a unui om cu mâna dreaptă ridicată (aproximativ 2m), iar submultiplii săi erau palma (distanța dintre vârful degetului mare și cel al degetului mic, ținând degetele depărtate la maximum), degetul/parmacul și linia, un stânjen cuprinzând opt palme, 64 degete și 768 de linii. Ca multiplu avea prăjina, alcătuită din trei stânjeni. Pentru măsurarea lungimii, românii mai utilizau pasul (distanța dintre picioare în timpul mersului; însemna 4 sau 6 palme), cotul (distanța dintre cot și degete; era folosit pentru stofe și butoaie, avea ceva mai mult de jumătate de metru și se împărțea în 8 rupi și 16 grefi), funia (avea mărimi variabile, între 12 și 100 stânjeni în Țara Românească și între 20 – 200 stânjeni în Moldova).
Distanțele lungi erau erau măsurate pe baza ceasului de mers (distanța străbătută de un om într-o oră, fie mergând pe jos, fie călare) și a poștei (distanța la care se schimbau caii de poștă, aproximativ 15-20 km). Mult timp, până în secolul al XIX-lea, măsurile de suprafață, pogonul (în Țara Românească) și falcea (în Moldova), s-au folosit doar pentru vii, în timp ce moșiile sau terenurile arabile se măsurau cu unități de lungime. Pogonul avea, conform Regulamentelor Organice, 1296 stânjeni pătrați (o suprafață cu lungimea de 24 stânjeni și lățimea de 6 stânjeni), iar falcea, 2880 stânjeni pătrați (L= 240 stânjeni, l = 12 stânjeni). Unitatea de măsură pentru capacitate era, atât pentru materii lichide, cât și uscate (în special cereale), ocaua (aproximativ un litru și un sfert), divizată în 4 litre, 8 cincizeci, 16 ciocane și 400 dramuri.
Pentru lichide, multiplul ocalei era vadra (10 ocale în Moldova și Muntenia, 12 ocale în Oltenia), iar pentru materii uscate, banița (în Țara Românească existau banița mare și cea mică, fixate în 1832 la 40 și, respectiv, 20 de ocale; în Moldova echivalentul baniței era dimirlia, de 12 ocale) și chila (400 ocale în Țara Românească și 240 în Moldova). Oca se numea și unitatea de măsură a greutății (aprox. un kilogram și jumătate), ce avea ca submultipli litra (4), dramul (100) și tenchiul (1600). Un multiplu al ocalei era cântarul, o măsură pentru greutate împrumutată (ca și ocaua și chila, de altfel) de la turci și care avea 44 ocale în ambele principate. Denumirile majorității unităților de măsură menționate mai sus desemnau, de asemenea, și instrumente de măsură.
Din secolul al XIX-lea există pentru ambele principate informații privind confecționarea, prin îngrijirea Ministerului din Lăuntru și vistieriei, a unor instrumente-etalon care se păstrau, în capitale, la consiliul orășenesc din București, respectiv la sediul Eforiei din Iași, iar pentru provincie se trimiteau tribunalelor orășenești. Negustorii sau boierii ce dețineau instrumente de măsură (ce se puteau cumpăra de la autorități sau magazine specializate) trebuiau să se prezinte anual cu ele pentru a fi verificate („aiarisire”). Cele conforme cu etalonul erau marcate cu o pecete („marcarisire”), pentru punerea căreia se achita o taxă. Cei descoperiți cu „măsuri nedrepte” primeau amenzi, iar instrumentele lor trebuiau „îndreptate”. De asemenea, amenzi se dădeau și când, în timpul controalelor efectuate prin piețe, erau găsiți negustori cu instrumente nemarcate sau modificate astfel încât să fie mai mici.
Adoptarea sistemului metric în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Încă din 1835, în Țara Românească, banul Mihail Ghica, pe atunci mare dvornic din lăuntru, a prezentat Adunării Obștești un proiect „de îndreptarea măsurilor de lungime, de capacitate și de soliditate potrivit cu meridianul pământului”, arătând că, „neamurile mai luminate”, „au chibzuit o sistemă de măsuri care, aflându-se în natură, se vor păstra totdeauna nesmintite”. Cum stânjenul avea oricum aproape doi metri, măsura sa putea fi ușor fixată la această valoare și împărțită, pe bază zecimală, în palme, degete și linii. O comisie tehnică însărcinată de Adunare cu analizarea proiectului a conchis, însă, că „o asemenea prefacere a măsurilor” nu numai că ar fi creat confuzie în rândul populației, dar nici nu ar fi fost avantajoasă din punct de vedere economic, din cauză că principalii parteneri comerciali (unul din cei ai importanți fiind Imperiul Otoman) nu foloseau sistemul metric. Totuși, atât comisia, cât și domnitorul Alexandru Ghica au considerat o idee bună stabilirea măsurii stânjenului la 2 metri, ceea ce s-a întâmplat de-abia douăzeci de ani mai târziu, în timpul lui Barbu Știrbei, noul stânjen, divizat în 10 palme, 100 degete și 1000 linii, fiind numit „stânjenul lui Știrbei”.
Trecerea la sistemul metric s-a făcut sub Alexandru Ioan Cuza, pe baza decretului-lege nr. 1181, emis de domnitor pe 15 septembrie 1864. Conform articolului 1, „sistemul metric de greutăți și măsuri se adoptă și măsurile întrebuințate până acum se desființează în toată întinderea României”. Legea cuprindea tabele cu transformarea vechilor măsuri în cele noi și viceversa și prevedea că forma și materialele din care urmau să fie realizate noile instrumente de măsură aveau să fie hotărâte de către ministerele de Interne, Agricultură și Lucrări Publice. Doi ani mai târziu, decretul din 8 ianuarie 1866 conținea indicații în acest sens: toate instrumentele de măsură trebuiau să poarte pe partea superioară numele unității de măsură. Cele pentru lungime, din metal sau lemn (asemănătoare stânjenului), aveau marcate pe ele centimetrii și milimetrii; pentru 10 și 20 metri se utilizau lanțuri. Instrumentele pentru măsurarea capacității erau cilindrice, din metal sau lemn de stejar pentru materii uscate, din alamă sau fier pentru lichide, și aveau înălțimea egală cu diametrul, în afară de cele pentru lichide, de la 2 litri în jos, care erau din cositor și aveau înălțimea egală cu dublul diametrului. Se puteau face și măsuri din cositor, doar pentru lapte, ulei, untedelemn și gaz (între 2 litri și centilitru).
Greutățile aveau să se confecționeze din fier sau alamă. Cele din fier, ce aveau atașate în partea de sus belciuge circulare, cu rol de mâner, aveau formă de piramidă trunchiată, cele între 50 de grame și 10 kg având baza hexagonală, în timp ce a celor de 20 și 50 kg era un paralelogram. Alama se folosea pentru greutățile mai mici. Între 20 kg și 1 g, erau cilindrice, cu înălțimea egală cu diametrul (în afară de cele de 1 și 2 grame, al căror diametru era mai mare ca înălțimea) și aveau în vârf un bumb a cărui înălțime era jumătate din diametrul cilindrului. De la jumătate de gram la un miligram, greutățile erau sub formă de foi de alamă pătrate. Greutățile de alamă de la un kilogram în jos putea avea și forma unor pahare conice ce se puteau introduce unul în celălalt și păstra într-o cutie. Instrumentele de cântărire erau balanțele cu brațe egale și balanțele cu basculă. Deoarece, în ciuda legii din 1864, vechile unități de măsură au continuat să fie folosite, legea „pentru aplicarea sistemei metrice de măsuri și greutăți” din 28 februarie 1875 impunea introducerea sa obligatorie pe întreg teritoriul țării de la 1 ianuarie 1881, ceea ce însă nu s-a întâmplat. De aceea, o nouă lege, din 12 februarie 1880, stabilea că sistemul metric avea să se aplice obligatoriu în România începând cu 1 ianuarie 1884. În 1883, printr-o lege promulgată de Carol I pe 5 martie, România a aderat la Convenția Metrului (tratat semnat pe 20 mai 1875 de Franța, Belgia, Austro-Ungaria, Danemarca, Germania, Italia, Elveția, Imperiul Otoman, Rusia, Spania, Regatul Suediei și Norvegiei, Brazilia, Venezuela, Argentina, Portugalia, U.S.A, prin care s-au creat Biroul Internațional al Măsurilor și Greutăților, ale cărui principale atribuții erau conservarea etaloanelor internaționale și compararea periodică a celor naționale cu acestea, și Conferința Generală privind Măsurile și Unitățile, cu rolul de a propaga sistemul metric).
