Ordinul Unirii
Text și foto: Martin Tudor
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încercat din primii ani ai domniei, să impună Imperiului Otoman acceptarea dreptului de a institui decoraţii. În dorinţa de a pune în aplicare o strategie menită să ducă treptat la câştigarea deplinei autonomii a ţării, principele Cuza considera că nu exista nici un text de tratat în care să fie menţionată expres interdicţia de a institui un sistem de recompense şi se baza, în general, pe tactica de a pune puterea suzerană în faţa faptului împlinit.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza se gândea să instituie un Ordin Naţional românesc, după modelul Legiunii de Onoare din Franţa. Ministrul României la Paris, Vasile Alecsandri, profitând de bunele relaţii pe care le avea la Curtea Franţei, a cerut permisiunea împăratului Napoleon al III-lea, ca oficialii francezi să poată fi recompensaţi şi să poată purta viitorul Ordin românesc. Propunerea a fost acceptată de împărat care, pe moment, nu a realizat că, potrivit normelor de drept internaţional, Principatele nu puteau institui un sistem onorific, deoarece se aflau sub suzeranitate turcească. Revenind în ţară, Alecsandri a propus crearea „Ordinului Jerbei de Aur”, care urma să-i recompenseze pe românii şi pe străinii care aduseseră servicii Principatelor Unite. Ordinul urma să aibă atât componenta civilă, cât şi militară.
Avers: trebuia să aibă înscrisă deviza "ONORE PATRIA";
Revers: legenda "IN UNA OMNIA".
Panglica: urma să fie din moar bleu, bordată cu galben.
Comisia Centrală a schimbat numele Ordinului în «Ordinul Crucea Unirii» sau pe scurt «Ordinul Unirii». Era împărţit în cinci clase, alcătuite din 1.000 de membri (750 Cavaleri, 150 Ofiţeri, 60 Comandori, 28 Mari Ofiţeri şi 12 Mari Cruci). Gradele de Mare Ofiţer şi de Mare Cruce aveau şi placă, purtată pe partea dreaptă a pieptului.
Întâmpinând opoziţia categorică a Imperiului Otoman, ca şi a Imperiului Austriac – care vedeau în această întreprindere un semn clar de afirmare a suveranităţii – pentru a nu pune în pericol dubla alegere a lui Cuza, proiectul nu a fost pus în aplicare atunci, fiind amânat. O primă reprezentare a noului Ordin se poate vedea pe proiectul de stemă a Principatelor desenat de pictorul Carol Popp de Szathmary, în anul 1863.
În anul 1864, domnitorul i-a cerut reprezentantului României la Paris, Vasile Alecsandri, să ia legătura cu o cunoscută casă de bijuterii, în vederea confecţionării decoraţiilor. Casa Krétly din Paris a prezentat un model care a fost imediat acceptat de domnitor şi, pe baza acordului său, s-a efectuat o comandă pentru cele 1.000 de exemplare ale Ordinului. Modelul propus de Casa Krétly era o cruce repetată, emailată albastru – formă care, la acea dată, aproape că nu era utilizată în faleristică.
Avers: între două coroane de lauri, cifrele 5 şi 24 - datele dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două Principate Române, iar pe bordură deviza “GENERE ET CORDE FRATRES” (“FRAŢI PRIN ORIGINI ŞI SIMŢIRI”).
Revers: cifra domnitorului în ligatură “AI 1”.
Panglica: din moar albastru bordată cu tricolorul ţării.
Decoraţia urma să aibă trei clase – Cavaler, Ofiţer, Comandor.
Se pare că Ordinul a fost lucrat şi în ţară de alte două Case de gravură, româneşti, Casa Resch şi Casa Fain. Neputând institui şi acorda Ordinul din cauza statutului ţării de stat vasal al Imperiului Otoman, Cuza l-a acordat, cu titlu personal, doar câtorva apropiaţi. Acest Ordin a fost folosit ca model pentru prima distincție oficială acordată de statul român, Ordinul național “Steaua României”, instituit pe data de 10 mai 1877. Acest Ordin se numără printre puținele distincții (alături de Crucea “Meritul Sanitar” și Ordinele “Meritul Cultural” și “Meritul Agricol”), care se vor regăsi, cu o formă diferită, în sistemele onorifice românești de după anii 1948 și 1989.
MNIR deţine: proiectul Ordinului Unirii, model II, care a aparţinut pictorului Carol Popp de Szathmari.
