Metal

Podoabe din tezaurul preistoric de la Sarasău

MNIR
Preistorie
sec. XV–XIV a.Chr.
Orizontul de depozite de bronzuri tip Uriu – Ópályi / Bronz C–D / „Bronz târziu 2”
Aur
Batere, decorare, incizare
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    Podoabe din tezaurul preistoric de la Sarasău

    Text: dr. Corina Borș; foto: Marius Amarie

    Scurt istoric al descoperirii

    Cele unsprezece podoabe preistorice din aur prezentate (Figura 1) sunt cunoscute în literatura de specialitate ca provenind din tezaurul de la Sarasău (magh. Szarvasszó, jud. Maramureș), acesta fiind o descoperire întâmplătoare efectuată în primăvara anului 1847. Cel mai probabil, tezaurul a fost descoperit pe panta dealului Vâlcelușe, situat la sud de localitatea menționată, în prelungirea terasei înalte a malului stâng al râului Tisa, în locul numit „Secătura”. De remarcat faptul că, pe raza localității amintite, există numeroase semnalări privind o serie de descoperiri arheologice întâmplătoare, datând din perioada preistorică; de asemenea, aici au fost efectuate o serie de cercetări arheologice în diverse puncte de interes arheologice, respectiv au fost efectuate de către Carol Kacsó recunoașteri de teren pentru stabilirea locului descoperirii tezaurului amintit. Astfel, pe teritoriul localitățiii Sarasău au fost identificate de-a lungul timpului mai multe așezări, dar și un număr însemnat de piese de metal (depozite de bronzuri, piese izolate de bronz, tezaur de aur) datând din epoca bronzului.

    Din păcate, încă de la momentul descoperirii, piesele din componența sa au fost împărțite între numeroșii localnici care au participat la dezgroparea tezaurului, documentele vremii menționând că numai de la primul descoperitor au fost confiscate atunci de către autorități circa 4,5 kg piese aur, dar pentru a le topi și reutiliza metalul prețios; coroborarea diverselor surse bibliografice în legătură cu această descoperire permite formularea aserțiunii că de fapt tezaurul ar fi însumat o cantitate semnificativ mai mare de piese din aur decât cele cunoscute până în prezent. Astfel, este de luat în considerare faptul că tezaurul de la Sarasău va fi fost, foarte probabil, unul dintre cele mai însemnate (din punct de vedere cantitativ, dar nu numai) tezaure preistorice compuse din piese de aur (și, posibil, din bronz) descoperite pe teritoriul actual al României. 

    O foarte mică parte dintre obiectele de aur din tezaurul de la Sarasău au fost ulterior achiziționate de către Muzeul Național Maghiar din Budapesta (Magyar Nemszeti Múzeum), astfel că-n inventarul acestuia din 1848 figurau: 4 aplice spiralice (două întregi și două fragmentare), un fragment de la o placă terminală (de formă foliacee) a unui disc spiralic, trei pandantive (în formă de lunulă) din foaie de aur, două verigi mai mari, 86 de verigi crestate (în prezent mai existând 81) și 164 de mărgele (din care astăzi se mai păstrează numai 43). Este important de menționat că există informații documentare cu privire la faptul că în deceniile 7 și 8 ale secolului al XIX-lea, foarte probabil, părți din tezaurul de la Sarasău au mai fost oferite spre cumpărare unor colecționari (din Ungaria și Austria) sau muzee (posibil Muzeului de Științe Naturale din Viena – dar eventualele piese nu ar mai putea fi regăsite – și celui din Budapesta). 

    Un alt lot de piese este reprezentat de cele din așa-numita colecție Mihályi, care a cuprins pentru o vreme un număr mai mare decât cele 11 piese intrate recent în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Piesele păstrate în colecțiile Muzeul Național Maghiar din Budapesta (MNM) au fost publicate de către Amália Moszolics, iar cele păstrate până de curând în așa-numita colecție Mihályi au devenit cunoscute (inclusiv unele dintre cele pierdute) prin studiile lui Dorin Popescu și Carol Kacsó. În ceea ce privește piesele intrate în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, au fost realizate în cursul ultimelor luni investigații pluridisciplinare (în cadrul Secției Investigații a MNIR, respectiv în cadrul laboratorarelor de specialitate ale Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE 2000), rezultatele preliminare ale acestora fiind prezentate în cele ce urmează.

    În vara anului 2015, Iosif Pop a prezentat MNIR spre achiziționare un lot de bunuri arheologice parte a tezaurului de la Sarasău, acestea fiind păstrate în colecțiile familiei Mihályi de Apșa și ajunse în posesia domniei sale prin moșteniri succesive. Pe baza surselor documentare existente cunoaștem că unul dintre descoperitorii tezaurului a fost László Man, care a lăsat moștenire o parte dintre podoabe fiicei sale, Julia Man, care la rândul său le-a transmis fiului său, Ioan (János) Mihályi, cel care va face cunoscute condițiile descoperirii printr-o scrisoare adresată lui Floris Rómer, în 1864. De asemenea, este important de amintit că Ioan (János) Mihályi a fost autorul unei lucrări (rămase în manuscris) despre preistoria Maramureșului. Partea din tezaurul de la Sarasău aflată în colecția sa a fost moștenită din generație în generație, ajungând în perioada contemporană în posesia soților Sofia și Petre Mihali, ulterior – în anul 2001 – a fiicei lor, iar mai apoi a lui Iosif Pop. Lotul de obiecte aflat actualmente în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României cuprinde următoarele obiecte preistorice din aur: 7 (șapte) aplice discoidale (discuri spiralice); 3 (trei) verigi din aur cu capete deschise, decorate cu mici nervuri circulare și 239 (două sute treizeci și nouă) de mărgele semisferice, ușor aplatizate, din aur. Aceste piese au fost recent achiziționate (sfârșitul anului 2016) de către Muzeul Național de Istorie a României cu fonduri asigurate de Ministerul Culturii.

     

    Povestea  (anecdotică) a  descoperirii  tezaurului transmisă   de  Iosif  Pop,  ultimul moștenitor   al  familiei  Mihályi 

    Dincolo de istoricul oficial al descoperirii tezaurului, povestit în detaliu de către Ioan Mihályi de Apșa într-o scrisoare adresată lui Floris Rómer în data de 6 decembrie 1864, moștenitorii lui Ioan Mihályi au transmis din generație în generație o poveste inedită despre momentul descoperirii acestui tezaur, astfel că relatarea acesteia de-a lungul timpului a condus la crearea unui mit în jurul comorii de la Sarasău, care însă nu respectă cronologia și identitatea persoanelor care trăiau în anul 1847. 

    Povestea este cunoscută din familie de ultimul moștenitor al familiei Mihályi, Iosif Pop, cel care a deținut o parte a tezaurului amintit, pe care l-a moștenit de la Margareta Mihalyi și Petre Mihalyi. Astfel, domnul Iosif Pop, ultimul moștenitor al tezaurului, a relatat și următoarea povestire: „Domnul Prefect Mihalyi de Apșa avea un domeniu uriaș la Sarasău, o fermă cum s-ar zice, pe care o administra cu ajutorul unui personal angajat … Fiind cam zgârcit din fire în fiecare seară își făcuse obiceiul să numere animalele când se întorceau la fermă. Astfel, într-o seară, asistând la întoarcerea porcilor a observat în râtul unuia ceva lucitor … L-a separat (n.n. l-a luat deoparte) și a identificat obiectul ca fiind un ac de aur. Fiind un om practic și înțelept a tras concluzia că trebuie verificat locul unde râmaseră în ziua aceea porcii”. În realitate însă, sursele documentare de la jumătatea secolului al XIX-lea, citate în varii publicații, arată că tezaurul a fost descoperit în anul 1847, întâmplător, (probabil) de către niște angajați ai fermei, după o ploaie puternică, care spălase panta dealului unde a fost depus tezaurul, în timpul vieții lui László Man, bunicul lui Ioan (János) Mihályi de Apșa. Cu toate acestea, povestirea păstrată în familia Mihályi și a urmașilor ei, și transmisă nouă de Iosif Pop, este cu atât mai interesantă cu cât oferă date noi care permit aprofundarea mecanismului de construcție a miturilor din jurul „comorilor” descoperite de-a lungul timpului.

     

    „Reconstituirea” componenței tezaurului de la Sarasău

    Dată fiind semnificația tezaurului de la Sarasău, prin coroborarea variilor surse documentare – uneori neclare și contradictorii – am încercat o „reconstituire” a componenței acestuia. Principalele două loturi de piese sunt – cu certitudine – cele care au „supraviețuit” până în prezent în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta (achiziționate în 1847/1848 și, probabil, 1880), respectiv cele din colecția Mihályi, intrate la finalul anului 2016 în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. 

    Prima publicare parțială a pieselor din tezaurul de la Sarasău datează din anul 1865, într-un articol avându-l ca autor pe Floris Rómer, bazat pe scrisoarea trimisă acestuia de Ioan Mihályi în anul precedent. Cu acest prilej, sunt menționate și o serie de verigi simple, nedecorate, cu secțiune rombică, parte a tezaurului de la Sarasău, dar în prezent pierdute. 

    Nu este cert dacă acest tezaur preistoric a fost compus exclusiv din piese de aur, căci unii autori (Jószef Hampel sau Márton Roska) menționează și existența unui celt din bronz. 

    De asemenea, conform datelor coroborate de Carol Kacsó, s-ar părea că din componența tezaurului au făcut parte nu numai tipurile de podoabe din aur cunoscute până astăzi (discuri spiralice bogat ornamentate, verigi crestate și mărgele de mici dimensiuni), dar și cel puțin două brățări masive de picior, realizate din metal prețios, astăzi pierdute. Se adaugă și faptul că există mențiuni documentare referitoare la lotul de piese componente ale tezaurului de la Sarasău care a intrat în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta, în perioada 1847–1848, în care s-au aflat și asemenea brățări (însă cu diametrul mai mic); nici aceste piese nu mai pot fi regăsite astăzi. 

    Piesele din colecția familiei Mihályi au fost etalate pentru prima dată într-o expoziție, organizată la Sighetul Marmației, în anul 1876. Cu acel prilej, lotul de piese din tezaurul de la Sarasău aflat în posesia unui dintre moștenitorii lui László Man cuprindea: 8 (opt) aplice (discuri) spiralice, 6 (șase) verigi și 452 de mărgele, precum și două plăci (în formă de frunză) de la capătul unor discuri spiralice, dar și (probabil) un fragment dintr-una din spirele exterioare sau mediane ale unei aplici. 

    Până la jumătatea secolului XX, informațiile despre podoabele din tezaurul de la Sarasău (deopotrivă cele aflate în colecția familiei Mihályi și cele din colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta) au rămas destul de incerte, dacă este să luăm în considerare datele publicate de Dorin Popescu în studiul său de sinteză cu privire la metalurgia aurului preistoric în Transilvania, apărut în 1956. Este important de menționat că, încă la mai bine de un secol de la descoperirea tezaurului de la Sarasău, chiar și numărul celor mai emblematice piese din componența sa – aplicele spiralice – era incert (conform lui Jószef Hampel vor fi fost 7 asemenea piese, conform lui Vasile Pârvan probabil era vorba de 15 discuri spiralice, în vreme ce Márton Roska amintea doar 12 obiecte de acest fel).

    Abia în 1966, odată cu publicarea – de către Amália Mozsolics – a lotului de piese din tezaurul de la Sarasău păstrate în colecțiile colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta, datele despre această descoperire sunt coroborate din varii surse și sunt stabilite primele analogii tipologice și încadrări cronologice ale acestor podoabe preistorice. Chiar și la această dată, informațiile despre numărul de piese păstrate în colecția Mihályi erau nesigure, de vreme ce – pornind de la informații de la finalul secolului al XIX-lea publicate de Jószef Hampel – se considera ca fiind neclară existența unora dintre piese sau chiar se credea că piesele din această colecție erau definitiv pierdute.

    După încă un deceniu și jumătate, va fi publicat integral – de către Carol Kacsó – și lotul de piese care se mai afla în proprietatea moștenitorilor familiei Mihályi. 

    În concluzie, se poate considera astăzi că din componența tezaurului de la Sarsău vor fi făcut parte în mod cert, în momentul descoperirii, următoarele obiecte:

    • aplice (discuri) spiralice – probabil peste 14 exemplare descoperite initial, din care astăzi se mai păstrează 11, respectiv 4 în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta (dintre care două reprezintă singurele asemenea podoabe păstrate întregi – Figura 6), și cele 7 (toate fragmentare) din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României (cu mențiunea că din colecția Mihályi știm cert că s-a pierdut cel puțin un disc spiralic și un fragment dintr-un altul);

    • fragmente în formă de frunză de la extremitatea aplicelor spiralice – un fragment în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta și unul în cele ale Muzeului Național de Istorie a României;

    • pandantive tip lunulă – doar 3 exemplare cunoscute până astăzi, toate găsindu-se în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta;

    • verigi crestate (de diferite dimensiuni) – peste 100 de exemplare descoperite inițial, din care astăzi se mai păstrează 81 (din cele 86 achiziționate în secolul al XIX-lea) în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta și cele 3 (din cele 8 cunoscute că vor fi existat în colecția Mihályi) din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României;

    • mărgele (simple și cu profil bitronconic) – probabil peste 600 de exemplare descoperite inițial, din care se mai păstrează 43 (din cele peste 160 achiziționate în secolul al XIX-lea) în colecțiile Muzeului Național Maghiar din Budapesta și 239 (din cele peste 452 cunoscute că vor fi existat în colecția Mihályi) în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României.

    Se adaugă o serie de obiecte, care conform surselor documentare s-ar fi putut să fi făcut parte din componența tezaurului și anume:

    • două brățări masive (de picior) din aur;

    • mai multe brățări (sau și verigi cu secțiune romboidală) din aur;

    • (posibil) un celt din bronz.

     
    Descrierea podoabelor de aur din tezaurul preistoric de la Sarasău intrate recent în colecțiile MNIR
     
    Loc de descoperire: Sarasău (jud. Maramureș) (denumirea veche a localității: Szarvasszó, în fostul comitat Máramaros); punct: dealul Vâlcelușe (la jumătatea pantei), la sud de casa lui László Man, la circa 200 de pași de calea ferată 
    Anul descoperirii: 1847
    Contextul descoperirii: descoperire întâmplătoare
    Datare: epoca târzie a bronzului / sec. XV–XIV a.Chr. (orizontul de depozite de bronzuri tip Uriu – Ópályi / Bronz C–D / „Bronz târziu 2”)
    Lotul de piese din aur, parte a tezaurului preistoric de la Sarasău, achiziționat de Muzeul Național de Istorie a României, la finalul anului 2016, cuprinde: 7 aplici / discuri spiralice, 3 verigi cu capete deschise și un colier din 239 de mărgele.
     
    1. Aplică / disc spiralic format din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară), capătul interior fiind aplatizat și având aspect punctiform. Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, în poziție verticală, un decor punctiform, variind de la un punct până la patru puncte. Capătul exterior al aplicei este decorat cu o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”, încadrat de o parte și de alta de câte un șir de puncte. Piesa se termină cu un fragment de sârmă, cu secțiune rectangulară, ruptă din vechime.
    Dmax: 7,965 cm, G: 22,76 g 
    2. Aplică discoidală formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară), capătul interior fiind aplatizat și având aspect punctiform. Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, în poziție verticală, un decor punctiform, variind de la un punct până la trei puncte. Capătul exterior al aplicei este decorat cu un motiv vertical de tip „căpriori” („V”-uri largi, răsturnate) și o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. Piesa se termină cu o porțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, care se continuă cu o porțiune de formă foliacee (realizată din foaie de aur), ornamentată o nervură mediană, decorată cu același motiv de tip „șnur fals”. Capătul piesei este o altă secțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, răsucită sub forma unui cârlig,  terminația acestuia fiind însă ruptă din vechime.
    Dmax: 5,096 cm, G: 9,35 g 
    3. Aplică discoidală formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară. Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, în poziție verticală, un decor punctiform, variind de la un punct până la trei puncte. Capătul exterior al aplicei este decorat cu un motiv vertical de tip „căpriori” („V”-uri largi, răsturnate) și o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. Piesa se termină cu o porțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, ruptă din vechime. Separat, dar aparținând acestei aplice, o terminație de formă foliacee (realizată din foaie de aur), ornamentată o nervură mediană, decorată cu același motiv de tip „șnur fals”. 
    Dmax: 5,227 cm, G: 8,35 g 
    4. Aplică discoidală formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 7 (șapte) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară), capătul interior fiind aplatizat și având aspect punctiform. Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, în poziție verticală, un decor punctiform, variind de la un punct până la trei puncte. Capătul exterior al aplicei este decorat cu un motiv vertical de tip „căpriori” („V”-uri largi, răsturnate) și o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. Piesa se termină cu o porțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, ruptă din vechime. 
    Dmax: 5,067 cm, G: 8,27 g 
    5. Aplică discoidală formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară). Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, un decor punctiform, respectiv la începutul primelor două registre câte un punct deasupra triunghiurilor hașurate, iar apoi câte 5 puncte, dispuse cruciform, deasupra triunghiurilor hașurate. Capătul exterior al aplicei este decorat cu o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. Piesa se termină cu o porțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, ruptă din vechime, continuată cu un mic fragment dintr-o terminație de formă foliacee (realizată din foaie de aur), ruptă din vechime. 
    Dmax: 6,075 cm, G: 15,30 g 
    6. Aplică discoidală formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară). Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, un decor punctiform, respectiv la începutul primelor două registre câte un punct deasupra triunghiurilor hașurate, iar apoi câte 5 puncte, dispuse cruciform, deasupra triunghiurilor hașurate. Capătul exterior al aplicei este decorat cu o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. Piesa se termină cu o porțiune de sârmă, cu secțiune rectangulară, ruptă din vechime. 
    Dmax: 5,90 cm, G: 15,13 g 
    7. Aplică discoidală (fragmentară) formată din 3 (trei) spire late, concentrice, realizată din foaie de aur, respectiv având – în continuare – în centru 6 (șase) spire subțiri, concentrice, realizate din sârmă de aur (cu secțiune circulară). Cele 3 spire late, concentrice sunt decorate cu triunghiuri hașurate dispuse liniar, în patru registre succesive; deasupra fiecărui triunghi hașurat, un decor punctiform, respectiv la începutul primelor două registre câte un punct deasupra triunghiurilor hașurate, iar apoi câte 5 puncte, dispuse cruciform, deasupra triunghiurilor hașurate. Piesa este ruptă din vechime, astfel că nu există, ca în cazul precedentelor obiecte de acest tip, capătul exterior al aplicei decorat cu o nervură mediană, ornamentată cu motiv de tip „șnur fals”. 
    Dmax: 54,85 mm, G: 12,68 g 
    8. Verigă circulară, cu secțiune circulară, având capete deschise (de formă tubulară), subțiate și suprapuse. Decorată pe întreaga lungime cu crestături, având astfel un aspect canelat.
    Dmax: 2,626 cm, G: 5,03 g 
    9. Verigă circulară, cu secțiune circulară, având capete deschise (de formă tubulară), subțiate și suprapuse. Decorată pe întreaga lungime cu crestături, având astfel un aspect canelat.
    Dmax: 2,778 cm, G: 4,76 g 
    10. Verigă circulară, cu secțiune circulară, având capete deschise (de formă tubulară), subțiate și suprapuse. Decorată pe întreaga lungime cu crestături, având astfel un aspect canelat.
    Dmax: 2,306 cm, G: 3,83 g 
    11. Colier format din 239 de mici mărgele semisferice.
    G (inclusiv fir de gută și etichete): 23,81 g.