Diverse

Sceptrul principelui Ștefan Bocskai

MNIR
47419
Istorie Medievală
Începutul secolului XVII
Argint aurit, lemn, turcoaze, email
Ciocănire, cizelare, emailare, șlefuire
L = 80 cm; D = 12 cm
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    Sceptrul principelui  Ștefan Bocskai

    Text: Alexandra Mărășoiu; foto: Marius Amarie

    Realizat din lemn, sceptrul, de tip buzdugan, este alcătuit dintr-o măciulie sferică și un mâner. Măciulia este învelită în email de culoare albastră şi apoi acoperită cu un strat de argint aurit traforat cu motive vegetale. Metalul a fost turnat sub forma a două semisfere, unite, la mijlocul măciuliei, printr-o bandă pe care se pot vedea, gravate, două iniţiale, aparţinând probabil meşterului: un „H” înscris într-un „C”. În vârful măciuliei se găsește o semisferă de mici dimensiuni, cu baza în jos, care este acoperită, de asemenea, cu email și argint aurit traforat și este surmontată de un vârf de săgeată din argint aurit. Mânerul, care în trecut era parțial îmbrăcat în catifea, prezintă în porțiunile superioară, mediană şi inferioară câte un manşon cu aceeaşi decoraţie ca a măciuliei (email albastru şi foaie metalică traforată). Pe capătul mânerului este gravată, în relief plat, stema familiei Bocskai: într-un scut rectangular cu bază ascuțită, ce este înconjurat de un dragon cu coada încolăcită în jurul gâtului, apare un leu rampant orientat spre stânga și ținând în laba dreaptă o săgeată cu vârful îndreptat în sus. Deasupra scutului apare anul „1605”.

     

    Constituirea Principatului Transilvaniei sub suzeranitate otomană. Sceptrul – însemn otoman de învestitură 

    Din secolul al XI-lea până în cel de-al XVI-lea, voievodatul Transilvaniei (corespunzător, teritorial, depresiunii Transilvaniei), nord-vestul actualei Românii şi Banatul au făcut parte din Regatul Ungariei. Lucrurile s-au schimbat după 1526, când ungurii au suferit o gravă înfrângere în faţa turcilor în bătălia de la Mohacs. Moartea, în luptă, a regelui maghiar Ludovic al II-lea, lipsit de urmași, a declanșat un conflict pentru coroana Ungariei între Ferdinand de Habsburg, arhiduce de Austria, cumnatul său [devenit în 1558 împărat romano-german], și principele Transilvaniei, Ioan Zapolya. Acesta din urmă a fost sprijinit de Poartă, care, după moartea sa, l-a recunoscut ca rege al Ungariei pe fiul lui, Ioan Sigismund, născut în 1540. Cum, cu doi ani mai devreme, Zapolya încheiase cu Ferdinand de Habsburg tratatul de la Oradea, prin care îl desemna succesor, arhiducele Austriei a încercat să îl înlăture pe Ioan Sigismund, ceea ce a provocat, în 1541, campania lui Suleiman Magnificul în urma căreia centrul şi sudul Ungariei au fost cucerite și transformate în pașalâc. Părțile de nord-vest ale fostului regat au rămas sub controlul Habsburgilor, iar cele estice (Transilvania, Banatul și Partium - nord-vestul actualei Românii), sub cel al lui Ioan Sigismund Zapolya. Trei decenii mai târziu, prin tratatul încheiat la Speyer, în 1570, cu împăratul Maximilian al II-lea [fiul lui Ferdinand de Habsburg, rege al Ungariei din 1563, împărat din 1564],  Ioan Sigismund a renunţat la titlul de rege, fiind, în schimb, recunoscut ca „principe al Transilvaniei și al părților Ungariei” [sintagma „părțile Ungariei”, adică Partium, nu mai includea pe atunci Banatul, care fusese cucerit de otomani în 1552]. 

    Ioan Sigismund a fost, deci, primul principe al Transilvaniei. După el, deşi au mai existat excepţii, una dintre ele petrecându-se, după cum se va vedea mai jos, în cazul lui Ştefan Bocskai, regula a devenit ca principii Transilvaniei să fie aleşi de reprezentanţii stărilor privilegiate ale naţiunilor recepte (maghiară, germană şi secuiască), iar apoi să fie confirmaţi de către sultan. Ca şi conducătorii altor state tributare Porţii, în momentul învestiturii principii Transilvaniei primeau de la sultan mai multe simboluri ale puterii. Principalele erau diploma imperială (berat-i hümayun), steagul (sancak) și roba de onoare (kaftan), dar la acestea se puteau adăuga un acoperământ de cap cu panaș (hil’at, kuka), o centură (kemer), unul sau mai mulți cai (at), un sceptru (topuz) și o sabie (saif). 

    Principii ardeleni sunt reprezentați ținând un sceptru în unele gravuri contemporane, precum şi în efigiile de pe unele din monedele emise. Printre cele existente, în afară de cel al lui Ștefan Bocskai, deținut de MNIR, patru se găsesc la la Muzeul Naţional al Ungariei (ale lui Sigismund Bathory, Ștefan Bathory, Gheorghe Rakoczi al II-lea, Ioan Kemeny), unul la Muzeul de Istorie a Artei din Viena (al lui Mihail Apafi) și unul la Muzeul de Istorie a Transilvaniei (al lui Gheorghe Rakoczi al II-lea; a fost achiziționat recent, în 2015, de la un colecționar privat).

     

    Principele Ştefan Bocksai

    Ștefan Bocskai îşi face apariţia în istoria Transilvaniei odată cu alegerea ca principe a nepotului său de soră, Sigismund Bathory (1586), căruia i-a fost consilier apropiat și care l-a desemnat comite al Bihorului și comandant al armatei. Bocskai, care fusese, în tinerețe, în serviciul Habsburgilor, a susținut orientarea politicii lui Sigismund Bathory către aceştia și participarea Transilvaniei, alături de ei, în războiul austro-turc izbucnit în 1593. Dar, după ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea generalului imperial Gheorghe Basta (august 1601), Bocskai a protestat împotriva violenţelor comise de trupele acestuia, motiv pentru care a fost reţinut doi ani la Praga de către autorităţile imperiale, iar apoi s-a retras pe domeniile sale din comitatul Bihorului. În 1604, în contextul Contrareformei inițiate de Habsburgi în Ungaria, ce a presupus preluarea, pentru catolici, a unor biserici protestante şi confiscarea de moşii ale nobilimii maghiare, majoritar protestante, o parte a acesteia a cerut Porţii sprijin contra Habsburgilor şi, atrăgându-l de partea sa pe Bocskai, acordul ca el să devină principe al Ungariei. În frunte cu Bocskai, revolta, pornită în toamna lui 1604 în comitatul Bihorului, a debutat cu o mare victorie repurtată de trupele sale, alcătuite din haiduci și soldați de frontieră, asupra celor imperiale (15 octombrie, Almosd). Răsculații au reușit să ocupe nord-estul regatului maghiar (teritorii aflate azi în Ungaria și Slovacia), iar în noiembrie 1604 Bocskai a primit de la sultanul Ahmed I berat [diplomă] de numire ca principe al Transilvaniei şi Ungariei. În această calitate, pe 12 decembrie 1604, el scria bistrițenilor pentru a-i informa că „iată, văzând, din mila lui Dumnezeu, sfârșitul bun al lucrului nostru, lăsăm toate aici [...] și vrem să plecăm acolo, între dumneavoastră, ca în țara noastră, ca să o luăm și pe aceea în stăpânire, fiindcă buzduganul, steagul puternicului și neînvinsului împărat l-am luat atât pentru Ardeal, cât și pentru Ungaria”. Într-adevăr, aşa cum s-a angajat, în prima parte a lui 1605 Bocskai a reuşit îndepărtarea imperialilor din Transilvania. În același an, titlurile primite în 1604 de la sultan au fost confirmate pe plan intern: pe 21 februarie, Bocskai a fost ales principe al Transilvaniei de către congregaţia secuiască reunită la Miercurea Nirajului, pe 20 aprilie, dieta maghiară de la Szerencs l-a ales principe al Ungariei, iar pe 14 septembrie a fost ales, la Mediaș, principe al Transilvaniei de către dieta stărilor privilegiate. De asemenea, la cererea lui Bocskai, exprimată prin trimișii săi la Constantinopol, sultanul Ahmed I i-a acordat pe 19 mai 1605 o ahdname (carte imperială de legământ) prin care îi garanta susţinere şi ajutor contra inamicilor în schimbul credinţei sale şi a supuşilor lui faţă de Poartă şi îl recunoştea ca rege al Ungariei şi conducător al Transilvaniei, demnităţi pe care le putea transmite urmaşilor lui. O a doua ahdname a fost emisă pentru Bocskai la Sarospatak, în octombrie 1605. Cronicarii otomani Ibrahim Pecevi, Kiatip Celebi și Mustafa Naima povestesc că, datorită victoriilor lui Bocskai asupra Habburgilor, marele vizir Lalla Mohamed i-a promis că va fi încoronat ca rege al Ungariei, ceea ce sultanul a aprobat. Ceremonia de încoronare a avut loc pe câmpia Rákos, din apropierea Budei: marele vizir a pus pe capul lui Bocksai, venit cu o armată de 10.000 de oameni, o coroană împodobită cu pietre prețioase și valorând 3.000 de galbeni [azi în patrimoniul Muzeului de Istorie a Artei din Viena], l-a încins cu o sabie încrustată cu pietre prețioase și i-a dat un steag împărătesc. Bocskai a acceptat însă coroana doar ca pe un cadou, după cum relatează poetul său de curte, Ioan Bocatiu, participant la eveniment, principele declarând că nu vrea să încalce drepturile regelui Ungariei [Rudolf al II-lea, totodată împărat romano-german]. În realitate, la acea dată, Bocskai era interesat să încheie pace cu imperialii, lucru care s-a întâmplat în vara lui 1606. Prin tratatul de pace semnat la Viena, pe 23 iunie 1606, se garanta libertatea credinței protestanților din Ungaria, iar lui Bocskai i se recunoștea stăpânirea asupra principatului Transilvaniei, precum și asupra castelului Tokay, comitatelor Ugosca, Bereg și Satu Mare, pe care le cucerise în timpul răscoalei sale. Câteva luni mai târziu, prevederile tratatului de la Viena au fost incluse în cel prin care se punea capăt războiului austro-otoman început în 1593 (pacea de la Zvistvatorok, 11 noiembrie 1606). La puțin timp (29 decembrie 1606), Ștefan Bocskai a murit, cronicarul otoman Mustafa Naima considerând că a fost otrăvit de Habsburgi, în timp ce o serie de poeme dedicate lui Bocskai după moartea sa îl indică pe cancelarul Mihail Katay ca vinovat, motiv pentru care a fost linșat de soldații principelui.  

     

    Stema familiei Bocksai 

    Printr-o diplomă din 19 martie 1408, Sigismund de Luxemburg i-a conferit lui „Andreas filius Nicolai filii Thomae de Chap”, curtean al său și cavaler al Ordinului Dragonului [instituit de rege pe 14 decembrie 1408, pentru a apăra de dușmani, simbolizați, în emblema ordinului, printr-un dragon, credința creștină, simbolizată printr-o cruce], următorul blazon nobiliar: în câmp de azur, un leu de aur ridicat pe labele din spate, ținând în laba anterioară dreaptă o săgeată ce îi străpunge ochiul drept și fiind înconjurat de un dragon cu o cruce roșie pe spate și cu coada încolăcită de trei ori în jurul gâtului; acest blazon putea fi folosit și de rudele lui Andreas de Chap, printre care „Joanni de Bachko”, un strămoș al familiei Bocskai. În ceea ce privește stema folosită de Ștefan Bocskai, este de menționat că lipsește crucea de pe spatele dragonului, iar uneori săgeata din laba dreaptă a leului este orientată în sus (de ex: stema de pe sceptru și cele de pe unele monede bătute în vremea sa).