TETRAEVANGHELUL IEROMONAHULUI SPIRIDON
Comanditar: Ștefan cel Mare
Copist: Ieromonahul Spiridon
Beneficiar: biserica Naşterii Sf. Ioan Botezătorul a curţilor domneşti din Piatra Neamţ
Texte: Dr. Ginel LAZĂR
Foto: MNIR (prin proiectul MANUSCRIPTUM)
TETRAEVANGHELUL IEROMONAHULUI SPIRIDON
Dintre puţinele manuscrise vechi păstrate până în zilele noastre, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, realizate de caligrafi şi miniaturişti pioşi, care prin munca lor de benedictini, au îmbogăţit tezaurul artistic şi cultural al mănăstirilor noastre, Muzeul Naţional de Istorie a României prezintă publicului iubitor de carte veche Tetraevanghelul ieromonahului Spiridon scris la mănăstirea Putna şi finalizat la data de 23 aprilie 1502. Acest minunat exemplar este scris pe pergament vitelin, având câte 20 de rânduri pe pagină, în semiuncială măruntă; patru frontispicii frumoase, motive geometrice în aur şi culori şi, pe câte o pagină întreagă, chipul fiecărui evanghelist, pe fond auriu. Ortografia este de redacţie medio-bulgară. Tetraevanghelul din 1502 a fost comandat de domnul Moldovei pentru înzestrarea ctitoriei sale (zidită la 1498) cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul“ a „ocolului curţilor noastre dela Piatra“, aşa cum precizează Constantin Turcu, fapt întărit recent de părintele Alexie de la mănăstirea Putna. Constantin Turcu este cel care corectează greşeala de traducere şi interpretare pe care Emil Turdeanu a făcut-o textului de danie, de sfârşit, din cadrul ramei de chinovar de la fila 271, atribuind eronat această operă mănăstirii Bistriţa care are Hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Sintagma „în biserica din curţile sale cele de pe Bistriţa, unde este hramul Naşterii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înainte Mergătorul şi Botezătorul Ioan“ se referă la biserica curţii Domneşti de la Piatra Neamţ şi nu la mănăstirea Bistriţa. Pentru cazul nostru, râul Bistriţa era criteriul primordial de referinţă pentru acel timp, însă confuzia putea fi evitată dacă ilustrul nostru filolog era atent la hramul ctitoriei lui Ştefan cel Mare din cuprinsul paragrafului de danie. În fine, manuscrisul a făcut parte din inventarul tezaurului istoric al României care a luat drumul Rusiei ţariste în 1917, de unde s-a întors, în epoca comunistă, împreună cu o mică parte de valori istorice şi arheologice. Însemnări slave: „Binecinstitorul Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, care tânjind după dragostea şi iubitor al cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvnă a dat şi s-a scris şi s-a ferecat acest Tetraevanghel şi l-a dăruit spre rugă sieşi şi doamnei lui, Maria, şi copiilor lor, în biserica din curţile sale cele de pe Bistriţa, unde este hramul Naşterii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înainte Mergătorul şi Botezătorul Ioan, al domniei sale an 40 şi al şaselea curgător. Şi s-a sfârşit cu mâna mult păcătosului, nevrednicul ieromonah Spiridon, în Mănăstirea Putnei, în anul 7010 , luna aprilie, 23 de zile” (f. 271). „Acest Tetraevanghel s-a adus din Ţara Moldovei în Cameniţa Podoliei, în anul de la sfânta jertfă 1615, în vremea când măria sa cneazul Mihail Vişneveţki şi cneazul Koriţki Samoil [au fost] cu oastea la Câmpia Albă, în Moldova şi l-au luat prin slujitorii lor reitari, ai celor doi cneji mai sus spuşi, pe banii răposatului Mihail Serbin, care a fost omorât la volohi; în acelaşi scop a fost dată această Evanghelie la biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Cameniţa, în care biserică a fost depus şi trupul răposatului Mihail Serbin, pentru iertarea păcatelor lui şi veşnică pomenire. Iar cine va îndrăzni să îndepărteze această carte de biserica mai sus zisă, îndepărtat [să fie] de mângâierea lui Dumnezeu, acum şi în vecii vecilor, amin” (f. 271 v.). Însemnare în limba română: „Această Svântă Evanghelii ctitorească s-au meretisăt de robul lui Dumnezeu Costandin Băcalu Popranu, Sf. Nicolae Domnesc pren stăruinţa iconomului Petru Herlea, sărvitori tot aceştii bisărici, la anul 1868, dichemvrii 4. Spre a lor pomenire, amin” (f. 1).
ARTA MINIATURALĂ DIN ŢĂRILE ROMÂNE EXTRACARPATICE
Până la apariţia tiparului cu litere mobile, mai întâi în China şi regatele din Coreea, ulterior în Europa, în a doua parte a veacului al XV-lea, principalele mijloace de înregistrare, evidenţă şi conservare a cugetării şi erudiţiei umane au fost manuscrisele. Manuscrisele vechi sunt opere caligrafiate, în genere, pe file de pergament vitelin (piele de viţel), cu conţinut religios sau laic şi împodobite cu varii elemente decorative (frontispicii litere ornate, viniete, chenare, reprezentări simbolice şi figurative, monocrome sau policrome) cunoscute sub numele de miniaturi. Termenul este derivat din denumirea oxidului roşu de plumb, numit miniu, folosit pentru început la executarea acestor decoraţiuni. Chiar dacă apoi s-au folosit în acest scop şi alte substanţe colorante, minerale sau vegetale, ornamentele respective au continuat să se numească miniaturi, dar înţelesul noţiunii s-a restrâns cu vremea numai la sfera ilustraţiilor figurative ale manuscriselor, extinzându-se apoi asupra tuturor reprezentărilor figurative de mici dimensiuni, indiferent de tehnica lor. După Nicolae Iorga, miniatura constituie „una dintre manifestările cele mai splendide ale sufletului evului mediu”. Deoarece realizarea unor astfel de opere era o întreprindere migăloasă, îndelungată şi costisitoare, durata lor de utilizare trebuia să fie cât mai mare. Pentru a rezista patinei timpului şi altor factori de degradare, manuscrisele erau legate în scoarţe de lemn, îmbrăcate în catifea, în piele sau în plăci de metale preţioase, decorate la rândul lor - prin ştanţare, gravare, cizelare sau ciocănire - cu diferite motive ornamentale, geometrice şi vegetale, cu scene religioase şi figuri de sfinţi, cu scurte inscripţii liturgice sau votive, cu încrustaţii de emailuri şi pietre scumpe. Lucrate astfel, aceste ferecături dobândeau ele însele atributele unor autentice opere de artă. Cele mai vechi manuscrise de provenienţă românească, au fost scrise în limba slavonă, de redacţie românească sau alte redacţii slavone ale timpului, fiind totodată şi limba oficială a cancelariilor feudale şi a cultului creştin ortodox din Ţările Române extracarpatice (Ţara Românească şi Moldova). Scrise pe file de pergament, pe una sau pe două coloane, cu slove semiunciale mărunte, mijlocii sau mari, derivate din literele capitale romane, manuscrisele slavone din secolele XV-XVI conţin în exclusivitate texte liturgice necesare oficierii cultului religios precum: tetraevanghele, mineie, psaltiri, apostoli, octoihuri, tipicoane etc. Acestea erau copiate după prototipuri de mare circulaţie în aria slavo-bizantină a ortodoxismului. Caligrafierea lor trebuie localizată, în special în Ţara Românească şi în Moldova, sporadic în Transilvania, fiind în raport direct cu procesul de organizare a bisericii româneşti şi cu apariţia primelor aşezăminte mănăstireşti care, nu numai că le-au reclamat necesitatea, dar le-au înlesnit şi execuţia, înfiinţând pe lângă ele acele scriptorii în care se desfăşurau copierea şi minierea lor de către monahii special pregătiţi în acest scop. În secolele XV-XVI asistăm la marea înflorire a miniaturii, mai cu seamă în Moldova, unde se cristalizează un stil cu puternice trăsături autohtone, în ambianţa unei dezvoltări generale fără precedent a culturii şi artei româneşti din această provincie istorică a ţării noastre, dezvoltare marcată special de epoca lui Ştefan cel Mare. Bazele acestui stil au fost aşezate la mănăstirea Neamţ, în prima jumătate a secolului al XV-lea, de către marele caligraf şi miniaturist Gavril Uric, ale cărui opere devin modele pentru urmaşi, pregătind astfel strălucita înflorire pe care o vor cunoaşte manuscrisele miniate şi ferecate în epoca lui Ştefan cel Mare şi în secolul următor morţii sale, având ca centre de prim rang mănăstirile Putna şi Neamţ, prestigios reprezentate de meşteri deosebit de înzestraţi, ca Anastasie, Nicodim, Casian, Teodor Mărăşescul, Spiridon, Paladie, Pahomie, Filip, Chiriac, Ghervasie şi alţii. Ceva mai târziu, pe la începutul veacului al XVII-lea, se va afirma cu o uimitoare prospeţime în acest domeniu şi mănăstirea Dragomirna, avându-l ca unic şi strălucit reprezentant pe însuşi ctitorul acesteia, mitropolitul Anastasie Crimca, unul dintre ultimii caligrafi şi miniaturişti de seamă ai evului mediu românesc.
