Un dar al Comisiei Europene a Dunării pentru regele Carol I
Text: Raluca Mălăncioiu; foto: Marius Amarie
Soclu cu picior pentru cupă. Nr. inv.: 65545. Datare: 1893-1894.Materiale: argint 800‰, aur, metal comun, email. Tehnici: turnare, cizelare, gravură, aurire, emailare. Dimensiuni: H: 23,5 cm, D max: 16,8 cm, G: 550 g. Atelier german, Berlin. Piesă marcată D. Vollgold &Sohn, BERLIN, argint 800‰.
În colecţia de Argintărie a Muzeului Naţional de Istorie a României se găseşte o cupă din argint, păstrată fragmentar, cu o însemnătate memorială semnificativă. Evenimentul vizat vine în completarea tabloului evidentei preocupări şi implicării categorice a regelui Carol I în proiectele de modernizare şi amenajare a infrastructurii pe Dunăre.
Cupa evocă amintirea unui important moment din istoria secolului al XIX-lea, deschiderea oficială a unui nou canal de navigare pe braţul Sulina, în anul 1894. Ceremonia de inaugurare s-a bucurat de prezenţa notabilă a regelui Carol I, însoţit de primul ministru, membrii ai cabinetului Lascăr Catargiu, precum şi de înalţi ofiţeri ai armatei române. Festivităţile au avut loc între 17-18 mai 1894 cu participarea reprezentanţilor Comisiei Europene a Dunării. Prezidiul comisiei a fost condus de delegatul oficial otoman, Azarian Effendi, preşedintele reuniunii comisiei.
Cuvântarea lui Azarian Effendi cu prilejul deschiderii oficiale a noului canal navigabil, precum şi răspunsul curtenitor al Majestăţii Sale sunt relatate cu acurateţe de Dimitrie A. Sturdza. Expozeul acestuia despre momentul închinării unei cupe de şampanie în cinstea evenimentului, confirmă ipoteza potrivit căreia această piesa comemorativă din colecţia muzeului, păstrată fragmentar, a fost cea dăruită regelui în cadrul oficial al festivităţilor din mai 1894.
Cupa din argint ridicată la rostirea toastului în cinstea lui Carol I a fost dăruită din partea Comisiei Europene a Dunării şi păstrată cu deosebită consideraţie de monarhul României, în semn de reciprocitate a sentimentului de împlinire a unui mare deziderat. Darul primit de rege a avut semnificaţia materializării unui gest simbolic prin care statele membre ale acestei organizaţii europene îşi arătau recunoştinţa pentru sprijinul guvernamental acordat de România în execuţia lucrărilor, sprijin înlesnit în cea mai mare parte de rege, mare susţinător al proiectelor de amenajare pe cursul Dunării.
Descrierea, provenienţa, circulaţia piesei
Fragmentul păstrat în colecţia muzeului este un picior aşezat pe un suport. După toate probabilităţile, în timpul circulaţiei piesei, partea superioară a obiectului s-a pierdut şi nu poate fi reconstituită, decât teoretic, printr-o multitudine de analogii, dintre care nu poate fi specificată cu certitudine o singură posibilitate, care să întregească aspectul iniţial.
Soclul cupei este lucrat din argint parţial aurit, tronconic, sprijinit pe o bază inelară largă, unde se înregistrează diametrul maxim al piesei. În raport proporţional, piciorul suportului este de înălţime redusă, terminat printr-o cupă de dimensiune, la fel, mică. Baza este decorată în registre circulare delimitate între ele de o bandă cu canelură. Registrul inferior este decorat cu motive florale şi scoici stilizate, iar cel superior, cu motive vegetale ce încadrează patru spaţii rezervate pentru a fi decorate ulterior. Într-unul dintre spaţii este aplicată şi prinsă pe spatele piesei cu trei nituri cu şaibe, stema României emailată; în al doilea spaţiu, gravată inscripţia - COMMISION EUROPEENNE DU DANUBE, într-un medalion, deasupra unei reprezentări simbolice a lui Neptun; în cel de-al treilea spaţiu este aplicată cifra regelui Carol I, prinsă cu patru nituri de dimensiuni mai mici; în cel de-al patrulea spaţiu este gravată inscripţia MAI 1894, cu litere cursive. În acest medalion sunt marcate două locuri pentru perforaţii, rezervate pentru a indica posibilitatea de aplicare ulterioară a unui decor. Pe înălţimea piciorului, delimitat de baza tronconică cu o bandă cu canelură, au fost aplicaţi patru delfini, fixaţi cu patru nituri, iar sub cupă, trei capete de vulturi, prinşi cu nituri. Cupa de dimensiuni reduse este tronconică, cu baza mai mică în jos şi cu o deschizătură sub forma a două rânduri de frunze suprapuse, revărsate în exterior.
Stema prezentă pe soclul cupei este cea folosită de România, după ridicarea la rang de regat a ţării, în anul 1881. Coroana ce timbrează mantoul de purpură, sugerat de argintul cizelat, este cea de oţel. Cei doi lei ce servesc ca suport al scutului unde sunt cuprinse reprezentările heraldice al Provinciilor Române, au poziţia cozilor schimbată, plasate pe spate, nu trecute printre picioare, cum erau reprezentaţi până la obţinerea independenţei, la bază, drapat, motto-ul Casei Regale a României: NIHIL SINE DEO. Din reprezentarea uzuală a stemei statului din acea perioadă, nu este redată crucea ordinului Steaua României înfiinţat de Carol I la 1877.
Piesa provine din Fondul Casei Regale a României. În perioada regimului comunist a fost deţinută de Studiourile cinematografice “Buftea”, până în anul 1974, an în care se înregistrează documentele oficiale de intrare în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României.
În registrele de inventariere păstrate în Arhivele Naţionale ale Statului din Bucureşti, în fondul Castele şi Palate, Dosarul nr. 229, în inventarul argintăriei Palatului Cotroceni din anii 1937, la pagina 90, poziţia 133, în dulapul nr. 12, castelanul Cotroceniului semnalează două cupe din argint aurit, cu picior, cu inscripţia „Comisia Europeană a Dunării 1902”. Din exprimarea laconică, specifică registrului, nu rezultă cu certitudine dacă ambele cupe erau inscripţionate cu anul 1902 sau doar cea de-a doua, existând posibilitatea ca una să fie datată în alt an. Potrivit surselor, nu putem conchide, cu exactitate, faptul că fragmentul de cupă păstrat în colecţia Argintărie a muzeului se poate identifica cu unul dinte aceste două pocale. Comisia Europeană a Dunării, încă din anul 1862, înainte de venirea lui Carol ca domnitor al Ţărilor Române, apoi cu concursul regelui Carol I până în anul 1902, a fost implicată în executarea mai multor tăieturi care să faciliteze navigaţia pe braţul Sulina, singurul canal navigabil de la Dunărea de Jos, în secolul al XIX-lea, reieşind de la sine existenţa mai multor obiecte care să comemoreze actele de modernizare realizate între 1862-1902.
Nu atât din tehnica, cât din modalitatea care se practica în realizarea unor astfel de obiecte comemorative, rezultă că de cele mai multe ori atelierul sau meşterul argintar producea obiectul înaintea evenimentului căruia îi era dedicat, lăsând spaţii rezervate aplicaţiilor sau inscripţiilor relevante pentru cel căruia îi erau adresate lucrările. Uneori comanditarul sau cel pentru care erau dedicate piesele ataşau sau gravau, ulterior evenimentelor, diverse inscripţii cu semnificaţie spre aducerea aminte a momentului. În cazul cupei prezentate, nu este exclus ca inscripţia să fi fost gravată posterior evenimentului, poate chiar la cerinţa regelui, despre care se spune că ar fi dorit să o păstreze pe cea din 1894 ca pe un dar de mare preţ, un simbol al înaltei consideraţii pe care o arătase semnificaţiei progresul statului român pe calea modernizării.
Indicaţia din text – cupă din argint vechi - este deosebit de interesantă, deoarece nu considerăm a exprima valoarea sau calitatea argintului, caz în care termenul “vechi” era un substitut de exprimare pentru înţelesul “de bună calitate”. Argintul, în calitate de simplu material nu este un metal care îşi schimbă calităţile în funcţie de vechime, în nici un caz cu o valoare sporită, ca materie primă, dacă este mai vechi, aşa cum înţelegem la o primă citire a textului. La un alt nivel de interpretare, această precizare despre o cupă din argint vechi, pune în discuţie, mai degrabă, stilul, forma vasului. Predispoziţia în secol al XIX-lea pentru copierea unor forme şi stiluri artistice din vechime, pentru că erau considerate superlative ale frumuseţii, nu este o noutate, ci este bine documentată.
Cupa de şampanie dedicată momentului toastului, şi despre care nu întâmplător regele spune în răspunsul său, şi nu spontan, din curtoazie, că o va păstra, nu putea fi o simplă cupă de argint pentru şampanie. Organizarea unui astfel de eveniment diplomatic era programată, cunoscută în detaliu. Regele era familiarizat cu pregătirile unui eveniment diplomatic şi cunoştea, probabil, intenţia lucrării unei cupe dedicate pentru toast. La comanda unui astfel de obiect se ţinea cont de rangul persoanei pentru care era dedicat, de circumstanţele în care era înmânat şi, nu în ultimul rând de a face o impresie bună, ca să nu folosim termenul de impresie “perfectă”. Cupa este comandată la un atelier din Berlin, iar alegerea nu este întâmplătoare pentru un monarh de origine germană, în plus stilul postamentului păstrat este de-a dreptul “regesc”. Cei care au comandat-o au căutat să îndeplinească toate exigenţele evenimentului. Astfel de tipuri de cupă - pocal cu suport şi picior sunt bine reprezentate în secolele anterioare, prezenţa lor sub diverse forme având continuitate din evul mediu, până în vremurile moderne, la care ne referim. Un sens nou şi mai aproape de adevăr este probabil că prin “cupă din argint vechi” era subliniată calitatea lucrării în stil vechi, dacă în acest fel era apreciată de un rege ale căror gusturi nu puteau fi ignorate de cei care comandau o piesă pentru a-i o înmâna.
Izvoare istorice despre eveniment
Dimitrie A. Sturdza, cel care va ocupa fotoliu de prim ministru în guvernul succesor, începând cu anul 1895, relatează dialogul dintre delegatul otoman al Comisiei Europene a Dunării şi regele României, Carol I, la închinarea “unei cupe din argint vechi, cizelată”: „Sire. Comisiunea Europeană a Dunării este fericită şi mândră a inaugura astăzi sub auspiciile Maiestăţii Voastre pentru executarea acestei lucrări considerabile, precum şi sprijinul ce a binevoit a da guvernului (…) Prezenţa Augustei Voastre persoane la această ceremonie este cea mai frumoasă recompensă pentru acei care au dus-o la bun sfârşit. Dă-mi voie Sire a depune respectuos Maiestăţii Voastre profunda noastră gratitudine şi a-i ura o domnie fericită şi prosperă”. Răspunsul regelui vine în asentimentul importanţei proiectului, cu aluzii directe la preocuparea regală constantă asupra evoluţiei lucrărilor: “m-am bucurat de fiecare progres ce s-a făcut. Astăzi resimt o adevărată mulţumire, inaugurând marea tăietură în braţul Sulina, care este o nouă şi importantă înlesnire adusă navigaţiunii la Dunărea de Jos. Felicit pe inginerii Comisiunei pentru concepţiunea şi reuşita unei opere atât de însemnate şi ridic această minunată cupă pe care o voi conserva ca o preţioasă amintire a acestei zile interesante, urând Comisiunii şi de aici înainte succese atât de strălucite în îndeplinirea marei opere şi frumoasei sarcini pe care Europa i-a încredinţat-o”.
Importanţa deosebită pe care o arăta regele Carol I pentru participarea în persoană la deschiderea oficială a noului canal navigabil pe braţul Sulina rezultă şi din corespondenţa privată, în care monarhul face numeroase referiri la evenimentul unde era invitat de onoare. Deşi se suprapuneau festivităţilor alte afaceri personale, regele îşi rezervă timp pentru o chestiune de stat pe care o consideră de întâietate.
Într-o scrisoare din 10/22 martie 1894, de la Bucureşti, adresată mamei sale, prinţesa Josephine Friederike Luise de Baden, în care se arată copleşit de afacerile statului, de climatul politic tulbure, caracterizat de “incidente neplăcute şi agitaţii politice (…)care vizează guvernul pe care Opoziţia ar vrea să-l doboare cu orice preţ” renunţă la participarea sa la nunta de la Bruxelles, dintre nepotul său de frate, Carol de Hohenzollern, unul dintre fii lui Leopold şi prinţesa Josephine de Flandra, pentru a da curs invitaţiei Comisiei Europene a Dunării “de a asista la ceremonia de inaugurare a marelui canal de pe braţul Sulina”. Mariajul celor doi era oficiat pe 11 mai, în calendarul pe stil nou, - 18 mai, în stil vechi, 1894, în suprapunere cu zilele festive de 17-18 mai dedicate deschiderii canalului navigabil pe Dunăre. Mai mult decât atât, absenţa lui de la un eveniment de familie de asemenea amploare îl justifică cu imediata obligaţie de stat, după ceremonia de la Sulina, de a participa pe 10/22 mai, la“ marea noastre sărbătoare naţională care nu poate ţine fără mine“.
Într-o altă scrisoare, datată cu aproximativ o luna înainte, în care se adresa surorii sale, Maria de Flandra, Carol solicită amânarea nunţii, invocând starea de spirit politic agită din ţară şi necesitatea de a participa la evenimentele de stat, astfel fără a neglija pentru o chestiune privată, îndatoririle de monarh, dar exprimând şi speranţa că „ prin aceasta veţi împlini dorinţa inimii mele de a fi prezent la sărbătoarea familiei”.
Aceeaşi grijă pentru treburile de stat o pretinde şi celorlalţi membrii ai familiei regale. Dintr-o altă scrisoare, adresată de această dată fratelui său, Leopold de Hohenzollern, din 23 aprilie/5 mai 1894, de la Bucureşti, alături de specificaţia că “aici [în România] toată lumea se aşteaptă să asiste şi ei la marea ceremonie de la Sulina şi la sărbătorile de pe 10/22 mai (…) am propus copiilor [principele Ferdinand şi principesa Maria] ca după nunta de la Coburg, să vină aici şi apoi să plecăm împreună la Bruxelles, dar această propunere n-a găsit nici un răsunet(…)“.
Cu referire la acelaşi eveniment, organizat de Comisia Europeană a Dunării, Carol îşi anunţă familia de acceptarea invitaţiei de a lua parte la ceremonii. În 2/14 mai 1894 îi scrie surorii sale, Maria de Flandra, de la Bucureşti, şi o pune la temă cu aranjamentele din programul regal: “…Poimâine (miercuri) plec la Sulina pentru a prezida festivităţile de acolo şi sâmbătă mă întorc aici apoi îmi rămân trei zile pentru a rezolva nenumăratele probleme mai ales chestiuni militare şi să asist la sărbătoarea naţională”.
Prezenţa oficială la inaugurarea noului canal navigabil de pe braţul Sulina a fost notabilă, marcând un eveniment de o importanţă capitală pentru sporirea prestigiului extern al tânărului stat român, dar care nu a fost privat, pe viitor, după relatările lui Gh. Paul Jurgea Negrileşti de un grad de dificultate diplomatică sporit, în faţa intereselor marilor puteri europene.
După cum relatează Gh. Paul Jurgea Negrileşti, născut în noiembrie 1904, aşadar după evenimentele din 1894, dar un bun cunoscător al problematicii Comisiei Europene a Dunării şi a prezenţei sale la gurile fluviului: „Comisiunea Europeană a Dunării fusese înfiinţată în 1858, din iniţiativa Marii Britanii şi îndreptată împotriva Rusiei. Rolul ei era de a face ca Dunărea să fie navigabilă de la Galaţi până la Sulina, adică până la Marea Neagră. Era un stat în stat, care ridica impozite, impunea legi sau, mai exact, regulamente cu putere de lege. Şi atunci, cu bună dreptate, România îşi considera lezată suveranitatea naţională, consolându-se însă cu faptul că această comisiune îi irita şi mai mult pe ruşi.
După dezastrul din Crimeea (1850), guvernul imperial avusese mari dificultăţi ca să fie admis în concertul marilor puteri care administrau C.E.D.
Acum însă, adică în 1914, echilibrul forţelor se modificase în aşa fel, încât grand-papa (bunicul după mamă al lui Gh. Jurgea Negrileşti era Pierre de Kartamischew, consulului Rusiei la Galaţi, delegatului oficial al Imperiului pentru problemele Comisiei Europeane a Dunării în 1914) devenise preşedintele C.E.D. Iar în această calitate, bunicul avea dreptul la un "staţionar", adică la un vas de război al Marinei Imperiale Ruse, care, teoretic, trebuia să apere - eventual cu tunul - consulatul. Nimeni nu avea însă intenţii duşmănoase, dar "staţionarul" continua să ancoreze în mijlocul Dunării. Aşa stabilise protocolul din 1856. Or, guvernul român protestase de mai multe ori, invocând din nou suveranitatea naţională, de care însă marile puteri, adică cele cu tunuri multe, nu prea ţineau seama”.
Amintirile lui Jurgea Negrileşti, deşi nu a fost contemporan evenimentului, aduc detalii importante privind importanţa diplomatică a momentului 1894 pentru relaţiile statului român şi a prezenţei oficiale de nivel înalt la gurile Dunării.
Desfăşurarea evenimentelor din 17-18 mai 1894
În dimineaţa zilei de 17 mai 1894, delegaţii Comisiei Europene a Dunării, l-au aşteptat pe rege, conform protocolului, în uniforme de gală, pe pontonul debarcaderului, pentru ca regele şi suita sa să se poată urca la bordul vaporului “Orient”, sub pavilionul Comisiei.
Din suita regelui făceau parte: Primul Ministru - Lascăr Catargiu, Ministrul Afacerilor Străine - Alexandru Lahovary, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor - Petre P. Carp, Ministrul Finanţelor - G. Olănescu, Secretarul General al Ministrului Afacerilor Străine - D. Ghica, Administratorul General al Domeniilor Coroanei - Ioan Kalinderu şi înalţi ofiţeri ai armatei: Generalul Vlădescu, Generalul Barozzi, Comandantul Corpului 3 Armată din Galaţi, Generalul Murgescu, Comandantul Flotilei.
La bordul vasului “Orient” regele şi suita sa erau aşteptaţi de diplomaţii puterilor europene: Gustave Coutouly, Ministrul Franţei la Bucureşti, Contele Agenor Goluchowsky, Ministrul Austro-Ungariei în România, Contele Courtopassi, şeful Legaţiei Italiei în Regat, omologul său german, contele Casimir Leyden, Chemsud din Bey, Ministrul Turciei în statul român, Baronul Wrangel, Însărcinatul cu afaceri al Rusiei în România şi alţii. Iahtul Comisiei Europene a Dunării „Carolus Primus” naviga în faţa convoiului oficial în fruntea căruia se afla vaporul „Orient”. În după amiaza aceleaşi zile vor ajunge la mila 18 la intrarea în noul canal de navigaţie. Pe malul drept erau aşteptaţi de staţionarele Marii Britanii, Austro-Ungariei, Germaniei şi Franţei, „Cockatrice”, „Faurus”, „Loreley” şi „Petrel”, relatează Dimitrie A. Sturdza. La acest eveniment nu este menţionată prezenţa staţionarul Imperiului Rus.
La bifurcaţia dintre canalul nou şi cel vechi, de pe bricul „Mircea” se trag, în semn de onor, 21 de salve de tun, moment al deschiderii festivităţilor, culminând ca importanţă pentru studiul nostru, cu toastul regal şi închinarea unei cupe din argint vechi, cizelat, despre se consemnează că regele o va păstra ca pe un dar preţios, ca amintire a acestui eveniment.
În acest sens considerăm cuvintele rostite de Dimitrie A. Sturdza în parlamentul român din anul 1880 ca o definiţie sinceră în aprecierea eforturilor depuse de Carol I în visul său pentru un regat modern şi puternic: „Mari sunt progresele făcute de ţară de când Carol I s-a suit pe tronul României. Mari şi grave au fost şi evenimentele, ce au trecut peste noi. Toate însă dovedesc că naţiunea nu putea face în 1866 o alegere mai norocoasă a Suveranului ei. Noi o ştim şi o simţim. E momentul ca să o spunem, ca şi în afară să se scrie că recunoaştem acestea pe deplin”.
Alte mărturii despre interesul pe care îl purta regele pentru exploatarea resurselor naturale şi amenajarea fluviului, pentru importanţa strategic-militară dar şi despre ataşamentul său pentru frumuseţile Dunării, ne sunt puse la dispoziţie de relatările lui Grigore Antipa, membru al Academiei Române şi a mai multor academii din străinătate. Cu sprijinul nemijlocit al lui Carol I, Antipa a pus în aplicare un plan viabil de exploatare a pescăriilor din lunca şi delta Dunării. Primele cercetări de biologie marină ale savantului român au fost întreprinse cu sprijinul Majestăţii Sale, care îi va pune la dispoziţie crucişătorul Elisabeta pentru expediţia din 1893 consacrată studierii Dunării şi Mării Negre. Antipa vorbeşte despre plăcerea regelui de a călători pe Dunăre la începutul lunii mai din ultimii zece ani de viaţa, pentru a urmări acolo lucrările mari de asanare prin canale. El ne vorbeşte şi despre inaugurarea Canalului Principele Ferdinand din ultimul an de viaţa al regelui, un rege pe care îl vedem preocupat nu numai de calitatea materială a lucrărilor, atribuţie a inginerului Anghel Saligny, dar şi de implicaţiile în schimbarea mediului, a faunei şi a florei fluviului după intervenţiile de modernizare.
Tot de numele inginerului Anghel Saligny se leagă inconfundabil, proiectarea podului de la Cernavodă, inaugurat în septembrie 1895, un an mai târziu după deschiderea canalului navigabil de pe braţul Sulina. Ceremoniile s-au îndeplinit cu deosebit fast în prezenţa familiei regale şi a altor Înalţi oaspeţi, aşa cum relatează amiralul Ion Coandă, în următoarele zile, piatra de fundament a portului Constanţa, reprezentând primul pas în amenajarea viitorului port modern. Lucrările finalizate spre sfârşitul lunii decembrie 1895, au fost posibile tot sub auspiciile şi cu sprijinul nemijlocit al regelui Carol I. La sfârşitul anului următor, 1896, România, datorită iniţiativelor onorabile ale primul om de stat al ţării, deţine un cadru legislativ prin care se pun bazele unei organizaţii solide, Societatea Maritimă Română atât pentru navigaţia civilă, cât şi pentru cea de mărfuri, pe Dunăre şi Marea Neagră.
