Diploma de înnobilare cu blazon acordată de principele Mihail Apafi I lui Toma Trâmbițaș din Țara Făgărașului
Nr. inv: 30414 / Material: Pergament de capră, ceară, lemn, fibre textile, coloranţi naturali / Tehnică originală: Caligrafiere, presare, aplicare, legare / Dimensiuni: L= 31,5 cm; La= 61 cm / Datare: 1 august 1663 / Locul realizării: Cancelaria princiară a Transilvaniei din Sibiu; Principele Transilvaniei: Mihail Apafi I; Cancelar: Ioannis Bethlen / Scopul emiterii: înnobilare de natură militară / Beneficiar: Toma Trâmbiţaş din Betlen (Beclean)/ Cercetare istorică: dr. Ginel Lazăr; Dr. Adinel Dincă / Investigaţii fizico-chimice: drd. Cristina Carșote, dr. Irina Petroviciu, dr. Migdonia Georgescu / Restaurare: restaurator expert Cristina Petcu / Foto: George Nica, dr. Ginel Lazăr, drd. Cristina Carșote, restaurator expert Cristina Petcu.
Satul Beclean
Satul Beclean este printre cele mai vechi aşezări din Ţara Făgăraşului. Conform cercetărilor arheologice, întreprinse la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au fost atestate urme de locuire omenească şi alte vestigii istorice, încă din eneolitic. Totuşi, nu vom insista asupra evoluţiei istorice a Becleanului (de la origini şi până în actualitate), ci vom schiţa doar câteva repere, considerante de noi importante, în economia studiului prezent. Numele localităţii, în jurul căruia s-au vehiculat mai multe forme ale unei singure accepţiuni, respectiv provenienţa de la Bethleem (oraşul în care s-a născut Mântuitorul), trezeşte un interes aparte. Un anume conte maghiar Treis Bethle ar fi dat numele localităţii, care figurează sub forma ungurească Bethlen secole de-a rândul, deşi satul fusese colonizat cu saşi. În ipoteza că ar fi existat acel conte, probabil că era seniorul locului, pe proprietăţile căruia s-a dezvoltat aşezarea.
Prima atestare documentară a Becleanului provine din timpul lui Radu cel Frumos, care emite la data de 17 mai 1473 un hrisov de întărire a proprietăţilor boierului Stoica Naneş, vărului său Tatomir şi nepoţilor săi, incluzând mai multe sate, peste care ei s-au înfrăţit, în zona Fărgăraşului. Boierul Stoica Naneș și rudele sale, ca și alți boieri făgărășeni, stăpâneau în Țara Oltului conform principiilor instituției boierești, „creație a Țării Românești“, cu o evoluție particulară în „cadrele regatului ungar“. Având în vedere contextul istoric special al Ţării Făgăraşului, situat în aria de influenţă maghiară, săsească şi românească, zona va căpăta anumite particularităţi locale, determinante în cursul dezvoltării sale istorice. În Beclean saşii şi românii au fost etniile preponderente în întregul Ev Mediu, chiar şi în timpul stăpânirii româneşti, cu referire specifică la incursiunile de pedepsire ale lui Vlad Ţepeş, când sunt atestate plecări masive ale saşilor. Trecând peste forma de guvernare şi administrare politică (a Ţării Româneşti, a Regatului Ungariei sau a Universităţii Săseşti), saşii şi românii au convieţuit împreună, aceştia din urmă devenind din ce în ce mai numeroşi şi mai influenţi. În genere, judele Becleanului era ales din rândul saşilor. Se crede că ultimii saşi au plecat din Beclean în zorii răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. În epoca în care este acordată diploma de înnobilare lui Toma Trâmbiţaş, de fapt în secolul al XVII-lea, Becleanul are un statut important în Ţara Făgăraşului, fiind înălţat la funcţia de târg (oppidum) al domeniului Făgăraş, la egalitate cu Făgăraşul, beneficiind de o situaţie privilegiată (scutiri de dări, taxe şi slujbe).
Boierimea românească din Făgăraș
Studierea istoriei boierimii de origine românească din sudul Transilvaniei, cu referire specifică la Ţara Făgăraşului, deşi a căpătat varii forme de cercetare, cu contribuţii ştiințifice de calitate, nu a ajuns până în prezent la trasarea unor concluzii definitive. Istoriografia românească din prima parte a secolului al XX-lea a trecut cu vederea rolul românilor transilvăneni înnobilaţi de principi, considerându-se că după căpătarea statutului de nobil, românii se asimilau elitelor maghiare. Astfel, prin obţinerea statutului de nobil transilvan, românii care deţineau domenii strămoşeşti, renunţau la românitatea lor, trecând la catolicism, deci în „naţiunea ungurească“, de bunăvoie sau prin forţa dispoziţiilor regilor Ungariei, privitoare la calitatea de nobil al regatului. Contopirea descendenţilor cnezilor şi voievozilor români în masa nobilimii maghiare produce o distorsionare a studierii istoriei acestora.
Viziunea istoriografiei mai vechi a fost schimbată de o nouă percepţie istorică, bazată pe studierea masivă a unor documente de secol XVII, când aportul românilor în viaţa Principatului este unul însemnat, iar elita românească îşi redefineşte originea, configurându-şi, pas cu pas, locul ei în contextul general al epocii. Aşezarea unor baze temeinice ale vârfurilor româneşti în structura societăţii transilvănene, a luat având în a doua parte a secolului al XVI-lea, prefigurând evoluţia gândirii iluministe şi rolul elitei româneşti pe scena cultural-religioasă şi politică a Transilvaniei, din secolele următoare. În secolul al XVII-lea avem o categorie de români înstăriţi, oameni liberi sau iobagi, dar de condiţie modestă, în genere curteni ai principilor Transilvaniei, care s-au remarcat în viaţa militară şi politică, putând pretinde a accede în rândul nobilimii. Înnobilarea acestora se făcea fără condiţia de a stăpâni o reşedinţă impunătoare şi fără acordarea unei danii (moşii), în schimb se acorda blazon nobiliar şi privilegii specifice, astfel că în secolul al XVII-lea, pe fondul deselor războaie, militarii şi curtenii principelui, acoperiţi de fapte de bravură, vor constitui o pătură numeroasă de mici nobili români. Cele mai dese înnobilări cu blazon acordate de principii Transilvaniei acestei categorii de români făceau referiri la calitatea lor militară.
Diploma de înnobilare
În studiul prezent vom face o analiză specifică a unei diplome de înnobilare, emisă în cancelaria principelui Mihail Apafi I, la data de 1 august 1663, în oraşul de reşedinţă Sibiu. Scrisoarea princiară îi conferă viteazului Toma Trâmbiţaş din Beclean drepturi şi privilegii nobiliare pentru „credinţa şi credincioasele slujbe“, conform recomandărilor unor nobili curteni („domni sfetnici ai noștri“). Viteazului trâmbiţaş princiar i se acordă şi un blazon nobiliar, cu toate prerogativele aferente, ceea ce îi permitea proaspătului nobil să-şi etaleze stema pretutindeni „în lupte, jocuri cu sulița, turniruri, dueluri și orice alte exerciții militare și nobiliare, precum și pe sigilii, steaguri, draperii, pânze de corăbii, curți, inele, scuturi, corturi, case, morminte și în general, pe orice fel de lucruri și în orice folos sub titlul de noblețe pură și deplină“. Blazonul acordat prezintă un „scut militar drept de culoare azurie în al cărui câmp se află un romb verde, pe care se află așezată o coroană de aur; din acesta se vede un braț omenesc, tăiat până la umăr, ridicat, ținând o trâmbiță; deasupra scutului este așezat un coif militar, pe care îl acoperă o diademă regală împodobită cum se cuvine cu pietre prețioase mici și mari; din vârful coifului se revarsă fâșii sau panglici de felurite culori, care înconjoară și împodobesc foarte frumos ambele margini ale scutului“.
Trebuie precizată lipsa reprezentării blazonului nobiliar din locul său specific, respectiv în partea din stânga sus, la începutul documentului. Nerealizarea picturii blazonului, în pofida amintirii acestei tehnici în textul documentului, de către pictorul cancelariei princiare, presupune neachitarea taxei de execuţie miniaturală din partea celui înnobilat. Unele diplome cu blazon specificat în text, nu sunt însoţite şi de reprezentări de natură miniaturală, deoarece posesorii actelor de cancelarie nu aveau bani să plătească comisionul pictorului. Simbolistica însemnelor heraldice acordate trâmbiţaşului princiar dovedeşte că înnobilarea răsplăteşte serviciile credincioase militare. Beneficiarul scrisorii de înnobilare făcea parte dintr-o categorie socială liberă, sugerată de starea şi condiţia „mai puţin nobilă în care s-a născut“. Documentul nu precizează sub nicio formă date de natură economică, despre conferirea unei danii sau confirmarea vreunei posesiuni, ci conferă doar „privilegii, favoruri, libertăți, scutiri și îndreptățiri pe care le au, de care se bucură și de care se folosesc și se bucură, de drept și după obiceiul străvechi, ceilalți nobili ai noștri adevărați și neîndoielnici“.
Acest tip de diplome de înnobilare cu blazon, cu sau fără reprezentare, este întâlnit, îndeosebi în secolul al XVII-lea, cu predilecţie în timpul principilor Gheorghe Rákóczi I, Gheorghe Rákóczi II şi Mihail Apafi I („principii armaliști“). Acesta din urmă a emis cele mai multe diplome de înnobilare dintre toți principii transilvăneni, multe dintre acestea fiind acordate militarilor români. Adunările generale ale țării din timpul lui Mihail Apafi I, consemnează prezența unui număr foarte mare de nobili. Înnobilările românilor militari de curte continuă şi sub dominaţia habsburgică în Transilvania. Principii Transilvaniei se bazau foarte mult pe loialitatea militarilor români, folosiţi în lupta antiotomană, mai ales că vremurile în care conduceau Principatul erau tulburi şi zbuciumate, cauzate şi de separatismul unor magnaţi sau baroni unguri. Sporirea numărului micii nobilimi prin încorporarea românilor militari constituie o politică coerentă a principilor ardeleni, aceştia formându-şi în timp o adevărată categorie socială obedientă intereselor lor.
Este posibil ca unii dintre acei români înnobilaţi să fi trecut la ritul calvin, împărtăşit de autoritatea statală. Datorită penuriei surselor istorice ne este extrem de greu să determinăm evoluţia familiei lui Toma Trâmbiţaş. Misiunea noastră a fost uşor înlesnită de studierea arborelui genealogic al familiei Toma Trâmbiţaş, păstrat în arhiva dep. Mss. și Tip. I în două variante. Prima formă este constituită până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numele proprii masculine fiind maghiarizate, având completări ulterioare marginale, unele ilizibile, în creion, pe o bucată de hârtie specifică fără filigran, de dimensiuni 18 x 22,5 cm. A doua formă este mai completă, caligrafiată și elaborată de către Gheorghe Trâmbiţaş din Moreni (Prahova), inginer la societatea petroliera I.R.D.P., conform semnăturii olografe de pe prima parte a filei. Fila, de dimensiuni 34 x 42,8 cm, este pliată în patru, reprezentând, de fapt, o copie, datată 25 XII 1925. Arborele genealogic al familiei Trâmbiţaş ne este de un real folos în identificarea urmaşilor direcţi ai lui Toma Trâmbiţaş, menţionaţi în puţinele izvoare istorice. Mai trebuie precizat că la o altă dată, 1 august 1668, calitatea de nobil a lui Toma Trâmbiţaş este întărită printr-o diplomă asemănătoare, emisă tot în cancelaria principelui Mihail Apafi I. De asemenea, în anii 1794 şi 1831, familia Trâmbiţaş beneficiează de diplome definitive de nobilitate. Populaţia Becleanului este consemnată relativ târziu în documentele de tip urbarii.
Din prima parte a secolului al XVII-lea s-au realizat mai multe recensăminte ale domeniului Făgăraş. În Urbariile Ţării Făgăraşului este întâlnită o listă cuprizând trâmbiţaşii, fluieraşii, îngrijitorii de cai, vizitii, surugii şi bucătarii de pe domeniul Făgăraş, datată 5 septembrie 1679, Făgăraş. Al treilea din capul listei este Toma Trâmbiţaş, boier din Beclean. Următorul urbariu unde apar Trâmbiţaşii este cel al Becleanului din 1721-1722, unde recenzarea populaţiei se făcea menţionându-se capii de familie, precum şi condiţia socială şi starea materială a fiecărei familii în parte. La rubrica boierilor sunt prezentate 14 familii de boieri, printre care şi cele trei ale fiilor lui Toma, respectiv Radu, Comşa şi Stan Trâmbiţaş. Radu, fiul cel mare, era cel mai puţin înstărit având doar doi boi şi un porc, pe când Comşa, fiul cel mijlociu, avea patru boi, patru vaci, trei cai, şase oi şi capre şi patru porci, iar Stan, fiul cel mic, avea trei vaci şi un porc. Prin amabilitatea domnului dr. Szekeres Attila István, președintele Asociației de Heraldică și Vexilologie din Transilvania, am aflat că diploma de înnobilare de la 1 august 1663 este pomenită în mai multe acte care se păstrează în fonduri și colecții ale Arhivelor Naționale din Ungaria (sediul central), după cum urmează: F 139 - Cista diplomatica - I, Boieri făgărășeni - N. 97; B 2 - Erdélyi Kancelláriai Levéltár - Acta generalia - 1831 - N. 905; B 2 - Erdélyi Kancelláriai Levéltár - Acta generalia - 1831 - N. 557; B 2 - Erdélyi Kancelláriai Levéltár - Acta generalia - 1806 - N. 2222. Se pare că membrii familiei Trâmbițaș aveau interesul să-și dovedească calitatea de nobil, în special la cererea autorităților, pentru a fi scutiți de dări și taxe.
În urbariul Becleanului din 1758 se precizează modalitatea de scoatere din iobăgie a unor locuitori beclereni „ridicaţi în stare boierească de principii şi principesele Transilvaniei“, cu condiţia de a fi întotdeauna la dispoziţia principelui în caz de război, înarmaţi şi credincioşi stăpânirii. Dacă boierii nu puteau îndeplini pe deplin aceste servicii, „erau readuşi la starea de iobăgie, împreună cu bunurile lor“. Această familie a avut o anumită însemnătate în istoria Becleanului, însă relativ marginală în arealul domeniului Făgăraş, în comparaţie cu alte familii nobiliare, fapt explicat, îndeosebi, prin lipsa informaţiilor documentare. În prezent numele de familie Trâmbiţaş este foarte răspândit în Beclean, nemaiştiindu-se cu certitudine care sunt descendenţii celor trei fii ai lui Toma Trâmbiţaş (Radu, Comşa şi Stan). Unii dintre Trâmbiţaşi au părăsit Becleanul, stabilindu-se în diverse regiuni ale spaţiului românesc.
Diploma de înnobilare din 1663 şi cele două variante ale arborelui genealogic, păstrate în familia ing. Gheorghe Trâmbiţaş din Moreni au ajuns la MNIR prin achiziţie în anul 1972. Documentul original de înnobilare şi cele două planşe cu arborele genealogic al familiei Trâmbiţaş au fost achiziţionate de MNIR, conform procesului verbal nr. 5242 din 16.XI.1972, cu suma de 1600 de lei, de la cetăţeanul Constantin Teodorescu. Nu avem informaţii despre această persoană. Achiziția amintită este un caz fericit, documentele de mai sus putând dispare în negura timpului, aşa cum s-a întâmplat cu cea mai mare parte a istoriei acestei familii de mici boieri români beclereni. Diploma de înnobilare este scrisă pe suport pergament, din piele de capră, având dimensiunea de 31,5 x 61 cm. Oglinda filei textului este de 25 x 49 cm. Locul destinat blazonului pictat este gol, însă chenarul ar fi putut avea dimensiunea de 8 x 7 cm. Probabil, titulatura principelui Mihail Apafi I a fost caligrafiată cu aur, însă după oxidare a rămas doar culoarea verde (cupru).
Sigiliul atârnat al principelui este din ceară roşie. Acesta a fost aplicat documentului prin intermediul unui şnur din mătase de culoare roşie, având diametrul de 4 cm şi care se află într-o cutie din lemn cu diametrul de 7 cm. Diploma este semnată de principele Mihail Apafi I şi contrasemnată de cancelarul Johannis Bethlen. Însemnarea de confirmare a înnobilării şi includere a lui Toma Trâmbiţaş în rândurile nobililor făgărăşeni, datată 9 februarie 1664, în cetatea Făgăraşului, are dimensiunea de 5,5 x 20,5 cm, fiind scrisă pe plicatură, în partea din dreapta jos. Documentul se păstrează în dep. Mss. şi Tip. I din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR). În perioada martie – aprilie 2015 a fost supus unor analize fizico-chimice nedistructive, la nivelul pergamentului, pigmenţilor şi fibrelor textile, iar apoi a intrat în procesul de restaurare (mai – septembrie 2015), necesar conservării viitoare, cât şi expunerii temporare. În luna octombrie, anul curent, diploma de înnobilare, va fi „exponatul lunii“ (22 octombrie – 15 noiembrie), în cadrul unui proiect de succes la MNIR. După restaurare, diploma va fi expusă şi apoi conservată preventiv, în depozit, într-o casetă transparentă din plexiglas, depozitată, împreună cu documentaţia familiei Trâmbiţaş într-un dulap din lemn, cu închidere ermetică.
Diplomă de înnobilare cu blazon acordată de Mihail Apafi I
Noi Mihail Apafi I, din mila lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, domn al Părților Ungurești și comite al secuilor, prin curpinsul celor de față dăm de știre tuturor celor cărora li se cuvine că noi, prin mijlocirea mai mai multor domni sfetnici ai noștri credincioși, și ținând seama de credința și credincioasele slujbe ale viteazului THOMAS TROMBITAS (Toma Trâmbițaș) din Beclean, trâmbițașul nostru, slujbe pe care cu credință le-a arătat și dovedit mai întâi acestui regat al nostru al Transilvaniei și principilor lui, înaintașii noștri, și nouă deopotrivă în toate împrejurările și în ciuda schimbărilor lucrurilor și vremurilor, de când am preluat conducerea acestui regat și pe care nu ne îndoim că le va arăta și dovedi deopotrivă și în viitor. Așadar, pe acest THOMAS TROMBITAS, din deplinătatea puterii noastre princiare și dintr-o osebită milostivire, ridicându-l din starea și condiția mai puțin nobilă în care s-a născut și s-a aflat până acum și alăturându-l în adunarea și în rândul adevăraților nobili ai regatului nostru al Transilvaniei și al părților Ungurești, socotindu-l, primindu-l și înscriindu-l după cum îl socotim, îl primim și îl înscriem prin cele de față, am hotărât lămurit ca pentru totdeauna de acum înainte, numitul THOMAS TROMBITAS, precum și toți moștenitorii și urmașii lui de orice gen ar fi ei, să se socotească și să se numere drept nobili adevărați și neîndoielnici. Iar ca semn al acestei adevărate și depline stări a lor să poarte aceste arme și însemne de noblețe: un scut militar drept de culoare azurie în al cărui câmp se află un romb verde, pe care se află așezată o coroană de aur; din acesta se vede un braț omenesc, tăiat până la umăr, ridicat, ținând o trâmbiță; deasupra scutului este așezat un coif militar, pe care îl acoperă o diademă regală împodobită cum se cuvine cu pietre prețioase mici și mari; din vârful coifului se revarsă fâșii sau panglici de felurite culori, care înconjoară și împodobesc foarte frumos ambele margini ale scutului, după cum toate acestea se deslușesc mai limpede zugrăvite și închipuite de o mână iscusită și prin meșteșugul zugrăvelii în capul său la începutul prezentei noastre diplome. Cu chibzuință și cu buna și libera noastră știință am dat, am dăruit și am conferit în chip milostiv sus-numiților THOMAS TROMBITAS și tuturor moștenitorilor și urmașilor lui, de ambele sexe, îngăduind și încuviințând să se folosească pretutindeni mai sus pomenitele arme sau însemne de noblețe după obiceiul celorlalți nobili adevărați și neîndoielnici: în lupte, jocuri cu sulița, turniruri, dueluri și orice alte exerciții militare și nobiliare, precum și pe sigilii, steaguri, draperii, pânze de corăbii, curți, inele, scuturi, corturi, case, morminte și în general, pe orice fel de lucruri și în orice folos sub titlul de noblețe pură și deplină, în care vrem ca ei să fie ținuți, socotiți și numiți de către toți și de fiecare în parte, de orice stare, condiție, rang, treaptă și slujbă – chiar și de către oamenii de vază – iar ei să aibă și să poarte toți și fiecare în parte acele privilegii, favoruri, libertăți, scutiri și îndreptățiri pe care le au, de care se bucură și de care se folosesc și se bucură, de drept și după obiceiul străvechi, ceilalți nobili ai noștri adevărați și neîndoielnici, precum și cavalerii susnumitului nostru regat al Transilvaniei și al părților Ungurești anexate acestuia, ca să fie în stare și să poată avea, să se poată bucura și folosi de ele pe veci. În amintirea cărui lucru și spre trăinicie sa veșnică am hotărât că trebuie să dăm și să conferim acest înscris al nostru susnumiților THOMAS TROMBITAS și tuturor moștenitorilor și urmașilor lui de ambele sexe, înscris întărit cu puterea sigiliului nostru autentic. Dat în cetatea noastră Sibiu, ziua întâi a lunii August, anul Domnului 1663. SS/ Mihail Apafi Ioannis Bethlen Cancelar (Traducere dr. Ginel Lazăr, MNIR. Corectură traducere și propunere variantă finală dr. Adinel Dincă, Institutul de Istorie „George Barițiu“, Cluj-Napoca).
