DONARIUM CU INSCRIPŢIA LATINĂ EGO ZENO/VIVS VOT/VM POSVIT
DISC DIN BRONZ AVÂND ÎN INTERIOR MONOGRAMA LUI HRISTOS (X+P)
Texte: Cornel Constantin ILIE
Foto: Marius AMARIE
TĂBLIȚA VOTIVĂ (DONARIUM) DE LA BIERTAN
În anul 1775 a fost descoperit lângă satul Biertan, la sud-est de Mediaș (județul Sibiu), un donarium creștin și un disc. După descoperire, donariul a ajuns mai întâi în colecția Brukenthal din Avrig, apoi în cea a Muzeului Brukenthal din Sibiu și, în cele din urmă, în colecția Muzeului Național de Istorie a României. Importanța acestui obiect pentru începuturile creștinismului în Dacia a fost subliniată pentru prima dată de profesorul Kurt Horedt, de la Universitatea din Cluj.
Donariul este format dintr-o tăbliță dreptunghiulară (cadru), din bronz turnat, de forma unei tabula ansata; lungimea este de 32,5 cm, lățimea de 12,6-13,2 cm și grosimea de 0,4 cm. În interiorul cadrului, spațiul a fost împărțit în trei părți egale, longitudinale, de două bare paralele. Pe bare și pe rama de jos a tăbliței se află o inscripție latină, din litere ajurate (tăiate în grosimea bronzului tăbliței), așezate pe trei rânduri: EGO ZENO/ VIUS VOT/ UM POSUI, adică EU ZENOVIE AM PUS OFRANDA (făgăduință, danie).
Cele două laturi scurte au câte un adaos triunghiular prevăzut cu trei orificii. Pe laturile lungi era fixată, la mijloc, câte o toartă circulară. Cea superioară (care acum nu mai există) probabil că era atârnată de un policandru sau de un candelabru, fapt care implica existența unui lăcaș de cult, deci a unei bazilici. De cea inferioară era agățată a doua piesă a donariului și anume un disc (chrismon), tot din bronz turnat, având înscrisă în el monograma lui Hristos (X + P), cu litere ajurate. Acest disc, prevăzut cu două toarte circulare, are diametrul de 23,7 cm și grosimea de 0,4 cm.
Cercetătorii au datat acest donarium în secolul IV și îl consideră, în mod unanim, drept obiect creștin, pronunțându-se și pentru apartenența sa la o comunitate creștină de daco-romani (altfel, inscripția în limba latină negăsindu-și justificare). Probabil că a existat un lăcaș de cult creștin, unde a fot atârnat, de un policandru.
Prin urmare, inscripția de la Biertan este de o mare însemnătate istorico-bisericească, pentru că atestă vechimea creștinismului daco-roman și persistența populației daco-romane, care vorbea latinește, după retragerea legiunilor și a administrației în sudul Dunării.
BIBLIOGRAFIE
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe române, București, 1980
Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creștinsimului la români.
Mărturii arheologice, Oradea, 1988
MĂRTURII ALE RĂSPÂNDIRII CREȘTINISMULUI
Răspândirea creștinismului la nordul Dunării este confirmată de un număr foarte mare de piese arheologice paleocreştine, descoperite în numeroase aşezări daco-romane. Printre cele mai reprezentative se numără: „gema de la Potaissa” (Turda), cu o serie de reprezentări simbolice, între care şi Bunul Pastor; donariul de la Biertan, cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui” şi un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaiţe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii Dacia. Alte obiecte paleocreştine s-au descoperit în Banat şi în Oltenia (spre exemplu, părţi dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit într-un lăcaş de cult). Majoritatea pieselor sunt din secolul al IV-lea, dar unele par să fie şi mai vechi. S-au descoperit şi câteva obiecte paleocreştine la Barboşi-Galaţi, important cap de pod roman la confluența Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor, aparţin secolului al III-lea.
Pentru secolul al IV-lea avem primele dovezi literare şi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. În actul martiric al Sfatului Sava, martirizat pe Valea Buzăului pe 12 aprilie 372, se relata că el „cânta psalmi în biserică”. Biserici paleocreştine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt), iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaş de cult creştin. În alte două centre s-au descoperit fundațiile unor bazilici: la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripţii creştine în limba greacă şi la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Se pare că şi actuala biserică din Densuș (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcaş de cult creştin prin secolul al IV-lea.
Un argument convingător asupra vechimii creştinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi: biserică (din basilica), credinţă, lege, Înviere, Înălţare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga ș.a. Un amănunt interesant este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca şi în „Simbolul de credinţă”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 şi 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepţie fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greşeală, ispită şi mântuieşte), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoşii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.
Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Iglitia), Dinogetia (Garvăn) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter creştin din secolele IV-VI.
BIBLIOGRAFIE
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe române, București, 1980
www.patriarhia.ro
www.creștinortodox.ro
