The Liturgical Banner of Stephen the Great

STINDARDUL LITURGIC AL LUI ȘTEFAN CEL MARE

Comanditar: Ștefan cel Mare
Loc păstrare: mânăstirea Zografu de la Muntele Athos (până la 1917), bancă din Paris (1917 - 1919), Muzeul Militar Național (1919 - 1972), Muzeul Național de Istorie a României (1972 - prezent)
Texte: Dr. Ernest OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, Spiridonia MACRI
Foto: Marius AMARIE, AMAE

STINDARDUL LITURGIC AL LUI ŞTEFAN CEL MARE, REPREZENTÂNDU-L PE SFÂNTUL GHEORGHE PE TRON (1500)

Pe stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, este redată o reprezentare mai rar întâlnită a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aceea în care apare tronând şi fiind încoronat cu coroana de mare martir, primind armele de apărare şi răspândire a credinţei creştine – spada şi scutul. Sfântul este aşezat pe un tron cu spătar, cu tăblia decorată cu motive geometrice realizate din fir de mătase albăstruie, stând pe o pernă roşie, cu genunchii uşor depărtaţi şi cu tălpile sprijinite pe corpul unui balaur înaripat, cu trei capete. Capul din stânga al balaurului este mai mare, în timp ce cele din dreapta sunt mai mici. Sfântul Gheorghe ţine în mâna dreaptă garda unei spade şi cu cea stângă, vârful ei. Picioarele tronului sunt sculptate în formă de copite de bovideu.
Faţa ovală a Sfântului Gheorghe, realizată din mătase de culoarea fildeşului, este încadrată de un păr buclat, realizat din mătase de culoare castanie. Atât reprezentarea părului, cât şi cea a feţei sunt, în prezent, foarte degradate datorită efectului cleiului de tâmplărie folosit de călugării de la mânăstirea Zografu, la începutul secolului al XX-lea, pentru remontarea piesei pe un suport nou. Sfântul este încoronat cu o coroană deschisă, cu nouă fleuroane, iniţial decorată cu 16 pietre preţioase şi perle sau imitaţii ale acestora (azi dispărute), susţinută de doi îngeri. Îngerul din partea stângă îi oferă Sfântului Gheorghe o spadă în teacă, iar îngerul din partea dreaptă poartă un scut cordiform, decorat cu un desen geometric (reprezentând o cunună stilizată de lauri?) de culoare purpurie şi cu patru perle, dispuse cruciform (azi dispărute).
Sfântul Gheorghe este înveşmântat cu o tunică militară de culoare gri, bogat împodobită cu aplicaţii de piele sau metal şi cu broderii, pusă peste un chiton lung, de culoare verde. Pe umeri poartă o mantie militară (paludamentum), specifică ofiţerilor romani de rang înalt. În picioare poartă sandale militare, legate cu curelele încrucişate pe gambe.
În colţurile din stânga şi dreapta de sus ale stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare este brodată, cu fir de argint şi argint aurit, o inscripţie în limba greacă (cu ortografie greşită), dispusă pe trei rânduri: „Sfântul Gheorghe din Cappadocia” (în traducere românească).
De jur împrejur, stindardul poartă o inscripţie în slavonă, brodată cu fir de argint şi argint aurit, menţionând numele şi funcţia comanditarului, precum şi anul finalizării lucrării: „O, martirule şi biruitorule mare, Gheorghie, cel care în nevoi şi în nenorociri eşti grabnic sprijinitor şi fierbinte ajutător şi celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului tău rob Domnul Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi păzeşte-l neatins în lumea aceasta şi în cea viitoare prin rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin. Şi s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui al 43-lea” (lectură şi traducere în limba română preluată după Al. Elian, C. Bălan, H. Chircă şi Olimpia Diaconescu, Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, Bucureşti, vol. I, 1965, p. 784, CXV, nr. 1198).
Având în vedere faptul că stindardul a fost terminat în anul 7008 de la facerea lumii şi cel de al 43-lea al domniei lui Ştefan cel Mare, intervalul finalizării acestei opere poate fi plasat între 1 ianuarie şi 11 aprilie 1500, dar fără îndoială, având în vedere complexitatea lucrării, s-ar putea considera că realizarea broderiei liturgice a luat mult mai mult timp decât cele câteva luni, cum ar rezulta din simpla lectură a textului inscripţiei, operaţiunea durând, poate, chiar ani. Drept model al acestei broderii liturgice trebuie să-i fi slujit una din icoanele cele mai venerate de Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, o icoană considerată făcătoare de minuni.
Lipsa, cel puţin stranie, a menţionării directe a numelui prestigiosului aşezământ de la Zografu în inscripţia care însoţeşte stindardul liturgic, mănăstire de care se legau numeroase danii în bani şi bunuri de cult ale voievodului şi unde Ştefan era considerat ca un al doilea ctitor, face destul de puţin probabilă ipoteza trimiterii acestei broderii de mare valoare la Muntele Athos în timpul domniei marelui domn al Moldovei. De altfel, situaţia politică din anul 1500, când Ştefan cel Mare a denunţat tratatul de pace cu Imperiul Otoman, a refuzat plata tributului şi a atacat teritoriile Chiliei şi Cetăţii Albe, ca şi starea de război care domnea de-a lungul întregii frontiere dintre otomani şi puterile creştine făceau imposibilă trimiterea stindardului în acel an la Athos, fie că transportul ar fi urmat un drum pe mare, fie drumuri ocolitoare pe uscat.
Pare mult mai probabil că broderia reprezentându-l pe Marele Mucenic Gheorghe a fost destinată, iniţial, unei biserici de curte sau unui alt aşezământ monastic din Moldova, de unde a ajuns la Mânăstirea Zografu mai târziu, fie prin decizia vreunui urmaş al lui Ştefan cel Mare, fie ca urmare a închinării acestuia către lăcaşul sfânt athonit.

AVATARULRILE UNEI CAPODOPERE A ARTEI MEDIEVALE

Stindardul lui Ştefan cel Mare constituie o piesă de broderie liturgică bizantină din secolul al XV-lea, de formă rectangulară, cu dimensiunile de 123,8 cm x 94,2 cm; restaurată de mai multe ori.
Desăvârşit pe teritoriul Moldovei, din ordinul principelui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la Facerea lumii şi anul al 43-lea al domniei voievodului (1500, mai exact între 1 ianuarie şi 11 aprilie 1500), stindardul liturgic a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu (de la Muntele Athos). El a fost descoperit în anul 1882 de către cercetătorii români Alexandru M. Pencovici, Teodor T. Burada şi Radu C. Pătârlăgeanu, aflaţi în misiune în Macedonia şi Thessalia pentru a studia limba şi cultura comunităţilor de români din Balcani (aromânii). În 1917, cu sprijinul autorităţilor politice şi militare franceze, stindardul lui Ştefan cel Mare a fost restituit statului român, fiind adus în ţară la sfârşitul anului 1919. Din 1920 până în 1972 a fost păstrat la Muzeul Militar Naţional, iar de atunci, până în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Iniţial, stindardul, ca orice prapor bisericesc a avut două feţe. Pe faţa I-a era reprezentată Învierea Domnului, iar pe faţa a II-a, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, patronul Mânăstirii Zografu. În prezent, se mai păstrează, doar parţial, elemente ale feţei a II-a a stindardului.
La origini, broderia a fost lucrată pe suport de mătase purpurie, dublată cu o ţesătură din in, pentru a putea susţine lucrătura grea din fir metalic (argint şi argint aurit) şi straturile succesive de umplutură, realizate din fire de in şi mătase brută, ce dădeau relief întregii compoziţii. Pe coroana Sfântului Gheorghe şi pe scutul pe care unul dintre îngeri îl înmânează sfântului, au fost aplicate, în vechime, pietre preţioase şi perle sau imitaţii ale acestora, în prezent dispărute.
De-a lungul timpului, după mai bine de 380-400 de ani de la terminarea lucrării şi datorită condiţiilor improprii în care a fost păstrat, suportul din mătase s-a degradat puternic şi, în ciuda apelului lansat de Burada în 1882, de a se păstra stindardul în forma lui originară, călugării de la Mânăstirea Zografu au trecut la „restaurarea” lui empirică, la o dată neprecizată, situată undeva, în jurul anului 1898. Ei au decupat broderia din fir de argint şi argint aurit care se găsea pe piesa originală şi au aplicat-o în totalitate sau, mai degrabă, doar parţial, pe o bucată de catifea de mătase şi bumbac, de culoare vişinie. Operaţiunea de asamblare s-a realizat prin lipirea vechilor broderii cu clei de tâmplărie pe noul suport. Tot cu acea ocazie, călugării de la Zografu au mai făcut o serie de modificări ale aspectului stindardului, cum ar fi, de exemplu, aplicarea unui găitan metalic la marginea broderiei originale, a unor chenare din elemente decorative liniare sau a unor franjuri din găitan metalic fin sau fir brodat. Întregul ansamblu a fost depus într-o casetă de lemn lustruit, protejată de un geam de sticlă.
Această serie de improvizaţii, efectuate de către un personal total necalificat şi cu materiale necorespunzătoare, a afectat nu numai originalitatea unei opere care era în acelaşi timp o capodoperă artistică de o calitate excepţională şi un document istoric unic, dar au ajuns să pună în pericol însăşi existenţa fizică a stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare. Astfel, la începutul anilor 2000, starea de conservare a piesei era într-o fază de degradare atât de avansată, încât s-a pus problema unei intervenţii rapide şi generalizate pentru a mai putea salva acest giuvaier al artei moldoveneşti şi europene de la sfârşitul secolului al XV-lea. În urma restaurării, care a durat peste şapte ani, realizată de un profesionist de excepţie, doamna Spiridonia Macri, decoraţia brodată, curăţată şi stabilizată, a fost aplicată din nou, prin coasere, pe un suport de mătase purpurie (care fusese culoarea originală a stindardului liturgic), dublat de o pânză de in. La final, întreaga operă a fost învelită într-un tül, pentru a-i asigura o protecţie suplimentară.

ZBUCIMATA ISTORIE A DESCOPERIRII STINDARDULUI LITURGIC AL LUI ŞTEFAN CEL MARE

În ciuda frumuseţii artistice şi calităţilor tehnice deosebite, precum şi a importanţei sale istorice, stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare a fost cunoscut lumii savante şi opiniei publice relativ târziu.
Primele referiri la cea mai preţioasă relicvă istorică românească din vremea lui Ştefan cel Mare, păstrată la Mânăstirea Zografu, le datorăm lui Al. M. Pencovici. În timpul şederii sale de o singură zi la Athos, în aprilie 1882, Pencovici a avut uriaşa şansa de a fi descoperit printre numeroasele odoare româneşti adunate la Zografu şi un „stindard liturgic” purtând o inscripţie în limba slavonă, menţionându-l pe voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare. Întors în ţară în vara aceluiaşi an, Al. M. Pencovici publică în ziarele Timpul şi Naţiunea o primă descriere sumară, dar utilă, a stindardului lui Ştefan cel Mare. În 1885, va publica notele de călătorie la Muntele Athos, sub titlul Despre românii din Macedonia şi Muntele Atos. Impresiuni de călătorie.
Mult mai importante şi mai complete se vor dovedi informaţiile despre stindard consemnate de către muzicologul şi folcloristul Teodor T. Burada. Acesta a vizitat aşezământul în toamna anului 1882, însoţit de Radu C. Pătârlăgeanu. Însemnările de călătorie ale lui Burada au fost mai întâi publicate, în 1883, în nr. 1 al Revistei pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, fiind apoi editate în 1884, la Iași, într-o broşură separată, întitulată O călătorie la Muntele Athos. El a transcris inscripția și ne-a lăsat detalii esenţiale asupra materialului din care era confecţionat stindardul purtând numele lui Ştefan cel Mare, asupra culorii originale a ţesăturii de mătase pe care fusese aplicată broderia din fir de argint, precum şi asupra stării lui de conservare.
Burada a militat pentru păstrarea originalităţii piesei, deja de atunci ameninţată de planurile de „înnoire” pe care le aveau în vedere unii călugări de la Zografu. Nu putem decât să constatăm, cu tristeţe, că premoniţia lui Burada în ceea ce priveşte soarta viitoare a stindardului lui Ştefan cel Mare, s-a adeverit înainte de 1898 …
Cât priveşte memoriile de călătorie ale lui Radu C. Pătârlăgeanu (Călătorii în Macedonia, Thesalia şi Muntele Athos, Ploieşti, 1884), acestea nu conţin foarte multe informaţii suplimentare. În linii mari, găsim cam tot ce editase deja Burada. M-aş mulţumi să adaug doar observaţia lui că stindardul lui Ştefan cel Mare era „… de atlas vechi şi rupt de tot …”.
Marelui slavist român Ioan Bogdan îi datorăm cea mai importantă editare şi analiză critică a textelor inscripţiilor, precum şi o serie de observaţii foarte judicioase asupra originii stindardelor liturgice atribuite lui Ştefan cel Mare, păstrate la începutul secolului al XX-lea la Mânăstirea Zografu. I. Bogdan a stabilit precis data terminării stindardului – anul 7008 de la facerea lumii (1 ianuarie - 31 decembrie 1500) şi cel de al 43-lea al domniei lui Ştefan cel Mare (12 aprilie 1499 - 11 aprilie 1500).
În anul 1902, stindardul este prezentat în celebrul catalog al operelor de artă creştină păstrate la Athos, al marelui bizantinist rus Nikodim P. Kondakov (Pamjatniki hristianskogo iskusstva na Afone, St. Petersburg, 1902).
În mod paradoxal, cea mai completă sursă pentru cunoaşterea situaţiei stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare în primele două decenii ale secolului al XX-lea nu vine din partea unui savant, ci a unui diplomat. Este vorba despre raportul nr. 415 din 12 aprilie al consulului general al României la Thessalonic – Gheorghe C. Ionescu. Acest diplomat de excepţie cunoştea foarte bine stindardul, deoarece a avut şansa istorică de a fi jucat un rol esenţial în toate acţiunile care au dus la restituirea piesei către România şi readucerea lui în ţară. El a avut ocazia să vadă stindardul de mai multe ori (1903, 1914, 1915), înainte ca acesta să fie recuperat în anul 1917. La scurtă vreme după recuperarea stindardului, pe 12 aprilie 1917, Gh. C. Ionescu consemna în raportul nr. 415 date extrem de importante despre piesă. Raportul era însoţit şi de o fotografie de o calitate excelentă, care permite nu numai verificarea afirmaţiilor lui Gh. C. Ionescu, dar şi evaluarea precisă a stării de conservare a piesei în momentul în care ea părăsise Mânăstirea Zografu şi ajunsese la Consulatul General al României de la Thessalonic.
La capătul unei aventuri ştiinţifice, diplomatice şi politice care a durat 35 de ani, una din marile capodopere ale artei bizantine şi moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare revenea la locul care i se cuvenea de drept – în patrimoniul cultural românesc şi în patrimoniul întregii lumi.

RESTAURAREA STINDARDULUI LITURGIC AL LUI ȘTEFAN CEL MARE

La începutul anilor 2000, din cauza stării avansate de degradare a fost urgentă intrarea Stindardului litugic al lui Ștefan cel Mare în piese în laboratorul de restaurare.
Fondul roşu-vişiniu închis din catifea pe care se afla broderia a fost adăugat după 1900, iar cel original, din mătase naturală, fiind distrus probabil în totalitate, a fost înlocuit cu această catifea de către călugării de la mânăstirea Zografu, care au făcut această operaţiune din neştiinţă, afectând integritatea broderiei originale. Mătasea originală din compoziţia broderiei este vizibilă în mici fragmente, în inscripţie şi pe suprafaţa broderiei, în special pe faţă şi mâini.
Necesitatea intrării în procesul de restaurare a acestei piese cu mare valoare istorică şi artistică, cu grad avansat de degradare activă, s-a datorat următoarelor cauze: piesa a suferit o intervenţie gravă, făcută de călugări, care a constat în decuparea broderiei, operaţie care a afectat compoziţia iconografică şi materialele originale ale broderiei. Fondul din mătase naturală, dublat cu o ţesătură din in, a fost înlăturat total prin decupare şi schimbat cu o ţesătură din catifea de culoare bordeaux închis, din mătase naturală. Broderia a fost lipită cu clei de tâmplărie, întins aproape pe toată suprafaţa, pe spatele noului suport, inclusiv pe faţa brodată a sfântului. Condiţiile mediului, temperatura, umiditatea, lumina, poluarea şi intervenţiile anterioare au accentuat starea precară de conservare a piesei. Degradările fizico-mecanice şi fizico-chimice s-au accentuat în ultimii ani, iar degradarea activă pe bază de sulfură de argint și cantitatea de clei de pe spatele broderiei au înnegrit toată suprafaţa piesei, au fărâmiţat firul metalic în unele zone, au dislocat firele din broderie ducând la dispariţia lor. Suportul din catifea a suferit degradări fizico-mecanice şi chimice, rupturi, sfâşieri, dispariţia firului pe zone mari – degradare foto chimică (decolorare) datorită calităţii ţesăturii, a condiţiilor de păstrare şi a unei etalări necorespunzătoare, având în vedere greutatea broderiei în relief.
Procesul de restaurare a cuprins mai multe etape: desprinderea piesei de pe suportul de catifea; curăţarea cleiului organic de pe spatele broderiei; curăţarea totală a piesei; consolidarea piesei (un nou suport de mătase natural); coaserea cu fire de mătase şi refacerea broderiei în zona inferioară (capetele dragonului); suprapunerea unui tul pregătit în prealabil pentru protecţie; finisarea piesei.
Etapele procesului îndelungat de restaurare a acestei piese s-au succedat într-un timp îndelungat, au mai cuprins analize, nenumărate teste şi astfel a fost redată colecţiei muzeale o broderie veche bizantină cu valoare artistică şi istorică.