Diverse

Brățara Cartier

B7
Istorie Contemporană
1920 - 1930
platină, aur alb, rubine, diamante
turnare, şlefuire
L = 188 mm; l. max = 33,6 mm
G = 86,64 gr
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    BRĂȚARA CARTIER

    Text: Raluca Mălăncioiu; foto: Marius Amarie

     

    Cartier – un brand, o poveste... o brăţară

    Între bijuterii şi vestimentaţie dintotdeauna a fost stabilită o relaţie de interdepedenţă.  În căutarea echilibrului perfect între dichis şi veşminte, s-au născut nume celebre, personalităţi care au intuit importanţa rolului de a “îmbrăca” al podoabelor, pornind de la nevoia umană de individualizare, de acordare a unei distincţii singulare printre semeni. Dintre cei care au înţeles rolul bijuteriei şi raportul de reciprocitate între rang, distincţie şi bijuterii, Louis-François Cartier (1819-1942), întemeietorul casei de bijutieri ce-i va purta numele, a fost unul dintre acei vizionari care au creat în jurul operelor sale mituri. Prima reprezentanţă Cartier deschisă la Paris, în 1847, se va dezvolta în condiţii extrem de prielnice. Talentul lor remarcat numaidecât de împărăteasa Eugénie, soţia lui Napoleon al III-lea, a accelerat ascensiunea firmei spre exclusivism, poziţie pe care şi-au revendicat-o secole la rând, până în prezent.

    Bijuteriile au însemnat înainte de toate valoare, bogăţie şi investiţie. Casa Cartier va lucra, fără excepţie, doar pentru spuma societăţii, plasându-se la înălţimea preferinţelor nu doar a  monarhilor europeni, dar şi a şeicilor arabi şi prinţilor Indiei. Ei vor depăşi superficialul rol de “poleială” al bijuteriei, căutând  asiduu originalitatea, prin combinaţii estetice îndrăzneţe şi materiale de calitate atent selecţionate. 

    Sub conducerea lui Alfred Cartier (1841-1925), fiul celui dintâi patron al firmei, supranumit de regele Eduard al VII-lea al Marii Brianii „regele bijutierilor”, Cartier a devenit un brand renumit atât pe vechiul continent, cât şi în Lumea Nouă. Nu în ultimul rând, a cucerit până şi inimile celor mai bogaţi maharajahi ai Indiei.  Conexiunile între casa franţuzească de bijutieri de pe Rue de la Paix, numărul 13 şi India sunt de notorietate, multe dintre motivele emblematice folosite în creaţiile brandului fiind de inspiraţie clasic indiană. Majoritatea pietrelor folosite, cel puţin până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt de provenienţă indiană şi, să nu uităm, că o importantă clientelă, în perioada interbelică, au reprezentat-o maharajahii Indiei. 

    Depăşind barierele stereotipurilor, bijuteriile apărute sub această marcă deja renumită s-au evidenţiat detaşat în cadrul curentului stilistic Art Deco. Cei trei fraţi Cartier, rămaşi la conducerea firmei după moarea tatălui lor Alfred, au clădit cel mai important imperiu comercial de lux din perioada dintre cele două războaie mondiale. În toată lumea bogată erau deschise magazine cu produse de serie mică, inclusiv în ţările din jurul Golfului Persic. Cartierului general din Paris condus de Louis (1875-1942), fratele cel mai mare, pasionat de designul ceasurilor, i s-au adăugat centrul de la New York, dirijat de Pierre (1878-1965), comercianul cel mai priceput dintre cei trei fraţi  şi, nu în ultimul rând, cel deschis la Londra de mezinul familiei, Jacques Cartier (1884-1942), un priceput cunoscător al pietrelor preţioase. Jacques Cartier a manifesat cel mai viu interes pentru călătoriile în India, culegând informaţii importante despre şlefuirea pietrelor preţioase. 

    Jacques a înţeles repede că succesul bijuteriilor Cartier constă în alegerea celor mai de calitate geme, montate în combinaţii noi, care să depăşească zona cromaticii obişnuite. A învins tabuurile europene în ordinea asocierii culorilor, propunând monturi neobişnuite prin alăurarea rubinelor, smaraldelor şi safirelor albastre în aceeaşi piesă, ca rezultat al fascinaţiei sale pentru obiectele intens colorate indiene. Permanenta sa interacţiune culturală cu lumea orientală i-a permis să folosească cu ingeniozitate surse de inspiraţie inedite: arhitectura, istoria, estetica orientală, la care se adaugă bine cunoscuta lui pasiune pentru colecţionarea de obiecte, nu numai bijuterii, cu teme tradiţionale indiene şi persane, pe care le strângea pentru inspiraţia creatoare pe care i-o transmiteau. Uneori achiziţiona pietre preţioase indiene deja şlefuite, mai ales smaralde, a căror şlefuire este o artă în sine. Smaraldul, o piatră foarte sensibilă, este uşor de spart la prelucrare, iar Jacques integra nu o dată în piesele de creaţie proprie pietre deja în monturi realizate de bijutierii indieni, penru care avea o mare admiraţie.

    Bijuteriile au reuşit să fie o punte de legătură între Est şi Vest, sfidând diferenţele culturale. Casa Cartier, reprezentată favorabil în Orient de cel mai mic dintre fraţi, reuşeşte în perioada interbelică să se detaşeze clar de ceilalţi aspiranţi ai pieţei de bijuterii, obţinând încrederea şi a cumpărătorilor europeni, irezistibil atraşi de mirajului Orientului, dar şi întreţinând o clientelă bogată de pe continentul răsăritean – şeici şi maharajahi, iremediabil fascinaţi de moda europenă.  

    La Muzeul Naţional de Istorie a României este expusă, alături de alte bijuterii, o brăţară inscripţionată Cartier, cu numărul de serie 0444.  Brăţara este o bijuterie în format fantezii, din platină – nemarcată, cu o încuietoare-lacăt de formă dreptunghiulară şi cu o siguranţă în formă de cârlig, din aur alb de 18 kt. Brăţara este compusă din şapte piese ovale, dispuse central, în care sunt montate, în gheare, şapte rubine tăiate cabochon, două piese triunghiulare şi două în formă de potcoavă, compuse fiecare din câte opt piese drepunghiulare. Brăţara are montate 311 brilliante,  cel mai bun model de şlefuiere a diamantului pentru a fi pus în evidenţă, toate de mărimi diferite.

    Piesa se poate data în prima jumătate a secolului al XX-lea, stilistic încadrându-se în destul de longevivul curent Art Deco, care a debutat încă din primul deceniu, aproximativ 1910, şi a supravieţuit sub diferite forme şi manifestări, până după cel de-al doilea război mondial. Prescurtare a denumirii Expoziţiei de Arte Decorative şi Industriale Moderne, organizate la Paris, în 1925, Art Deco aduce ca principală schimbare ideologică concesia în industrializarea artei. Dintre metalele utilizate în bijuteria Art Deco, platina a fost cel mai intens popularizată de Louis Cartier. Formele geometrice sunt considerate esenţiale schiţării piesei, simetria desenului solicitând pentru bijuteria finită folosirea materialelor şi pietrelor luminoase. Astfel, platina, diamantele, dar şi smaraldele, rubinele, onixul şi emailul colorat tăiat geomeric sunt caracteristice creaţiilor Art Deco. 

    Brăţara expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României se poate data în perioada interbelică. Acest model era în vogă între anii 1920-1930. Jaques Cartier manifesta un viu interes pentru rubine, iar în numeroasele lui călătorii în India, în care prospecta piaţa de perle, căuta să achiziţioneze rubine. Rubinul perfect pentru Jacques era roşu închis, de culoarea  sângelui, aşa cum sunt şi rubinele din brăţara expusă. O părere diferită o avea bunul său prieten, maharajahul Ranji, care dădea, probabil, glas criteriilor estetice indiene el le prefera pe cele cu nuanţă vişinie, considerându-le superioare.  Cu un secol în urmă rubinele erau considerate foarte la modă. În veacul al XX-lea, Cartier le va integra în construcţia decorativă a bijtueriilor, de cele mai multe ori însoţite de brilliante strălucitoare, montura în platină accentuându-le reflecţiile şi luminozitatea. 

    Brăţara cu rubine expusă la M.N.I.R. provine din Fondul Casei Regale a României și se poate să fi aparținut, teoretic, reginei Maria.  După Primul Război Mondial, regina a avut prilejul să meargă de mai multe ori în Paris, metropola în care se găsea universul modei. Resimte acum acut lipsa bijuteriilor pe care le trimisese în primul război mondial la Moscova şi care nu-i mai fuseseră returnate, dar afişează un aer regesc, selectându-şi atent ţinutele pentru întâlnirile diplomatice cu marile personalităţi politice, franceze, engleze şi americane. În anul 1920, la moartea Marii Ducese Maria Alexandrovna, regina Maria va moşteni o suită de bijuterii foarte valoroase. În plus achiziţionează şi alte bijuterii de familie, printre care şi o diademă cu safire cabochon semnată Cartier, pe care o lasă moştenire principesei Ileana. Tot de la Cartier, regele  Ferdinand îi cumpără un lanţ cu diamante şi safir, pentru momentul încoronării de la Alba Iulia, şi nu este exclus faptul să fi achiziţionat de-a lungul timpului şi alte bijuterii de la această firmă, pentru care manifestă un viu interes. Nici magazinele Cartier din New York nu vor rămâne nevizitate, fără echivoc, regina fiind extrem de preocupată de vestimentaţie şi cu o vădită slăbiciune pentru bijuterii.

    Bijuterii şi veşminte, au evoluat istoric în tandem. Oamenii au învăţat an după an, să se îmbrace altfel, dar să iubească bijuteriile la fel de mult.  Inspiraţi şi influenţaţi de fiecare idee care a schimbat ceva în lume, de fiecare carte nouă citită, nou stil muzical, traversând vremurile grele ale războaiele, trăind într-o perioadă a invenţiilor şi a vitezei de progres în tehnică, artiştii bijutieri de la finele secolului al XIX-lea şi cei ai secolului al XX-lea au acumulat şi reflectat toate aceste transformări în operele lor.  

    Secolulul al XX-lea este unul al extremelor în bijuterie. Se vând piese la preţuri exorbitante, special create pentru elitele societăţii. Erau căutate cele mai bune materiale. Pentru achiziţionarea pietrei perfecte se organizau lungi expediţii de explorare peste oceane. Aceste bijuterii vor defini rangul şi puterea financiară ale celor pentru care erau lucrate, membri ai caselor regale şi  ai înaltei societăţi.

    Pe de altă parte, la debutul secolului ne aflăm încă în ultimii ani din la belle epoque, ca un răspuns dat extravaganţei uneori neinspirate, se remarcă mari artişti ce au preferat materiale necostisitoare, dar înnobilate prin calităţile estetice ale produsului final. 

    După perioada interbelică devine foarte evidentă schimbarea valorilor morale. O societate epuizată de război, dar plină de speranţă, va produce evidente schimbări ale statutului femeilor, în familie şi în societate. Femeile au fost principalele “consumatoare” de bijuterii din toate secolele, aşadar şi bijuteriile s-au schimbat odată cu femeiele. În a doua jumătate a secolului se transformă radical estetica veşminelor  şi de această dată podoabele pierd pentru o vreme întâieatea.  

    După război, societatea va renaște din propria-i cenușă.  În a doua parte a secolului al XX-lea sunt în vogă bijuteriile de costum, fanteziste,  realizate din material plastic, bachelită, ebonită, sticlă, email și metal comun.  Însă, bijuteriile din aur, platină, pietre prețioase sau argint continuă să fie apreciate și purtate și de noua elită.