Breviarul de aur, sau „Tabloul” lui Cebes din Teba și „Manualul” lui Epictet
Text: Andreea Ștefan
Cebes din Teba (atribuită lui, sec. IV a. Chr.), autor; Epictet (post 50 - ante 150 p. Chr.), autor; Dimitrios Nicolaos Darvaris (1757-1823), traducător; Ioanis Nicolaos Darvaris, editor; limba: neogreacă.
Cât de interesantă poate fi povestea unei cărți dintr-un alt secol, dar, totuși, nu suficient de veche pentru a impresiona prin aceasta, într-o altă scriere, totuși nu suficient de rară pentru a fi și exotică, într-o altă limbă, străină, dar nu complet nefamiliară? Când la acestea adăugăm aspectul modest al unui volum ce se dorea accesibil, atunci înțelegem cu adevărat rolul istoriei, cercetare care poate readuce la viață trecutul prin examinarea celor mai umile obiecte.
Istoria volumului expus începe cu investigația de arhivă. Parte a colecției de carte rară a Muzeului Național de Istorie a României, acesta a fost achiziționat în anul 1977, de la Gheorghe Cioran, care oferea spre vânzare o parte semnificativă dintre cărțile ce alcătuiau biblioteca de profil a soției sale, distinsa elenistă Ariadna Camariano-Cioran (1906-1993). Pe pagina de titlu, pentru care un termen mai potrivit este frontispiciu, păstrează urmele lăsate de un alt ilustru posesor anterior: Demostene Russo (1869-1938), bizantinist și filolog reputat, fondator al studiilor neoelene la Universitatea din București. A putut fi identificat prin exlibris. Conținând literele „D” și „R”, acesta apare ștampilat pe pagina de titlu. Putem reconstitui astfel trecutul volumului până la mijlocul secolului al XIX-lea pe fundalul agitat al istoriei contemporane a regiunii. Aflat în posesia lui Demostene Russo, volumul este apoi moștenit de către nepoata sa, Ariadna. Ea însăși refugiată din Tracia Orientală în România la izbucnirea Primului Război Mondial, traversează apoi perioada de drastice transformări impuse de al Doilea Război Mondial. La fel ca multe familii nevoite să se despartă de bunuri dragi în anii regimului comunist, și familia Cioran cedează cărțile prețioase, probabil ca urmare a cutremurului care a zguduit viața bucureștenilor în 1977. Acestea ajung la proaspăt-creatul Muzeu Național de Istorie, unde constituie până astăzi nucleul colecției de carte ce ilustrează prodigioasa viață intelectuală a comunității grecești în spațiul românesc, din secolul Fanariot până în anii 1940.
Descoperirea continuă printr-o incursiune în practicile editoriale premoderne. Dintre acestea, descifrarea frontispiciului este primul pas. Acesta conține multe informații, printre care titlul, numele autorului și al traducătorului, editorul, locul și anul apariției, care sunt consemnate cu rigurozitate și pe edițiile moderne. Totuși frontispiciul unui volum premodern prezintă informația integrată sintactic, sub forma unui enunț, ceea ce face ca, pe de o parte, să focalizeze diferit atenția cititorului, pe de alta, să permită aglutinarea mai multor date, considerate pe atunci esențiale. Printre acestea mecena avea rezervat un loc deosebit de important deoarece nu de puține ori ajutorul său financiar făcea posibilă apariția cărții.
Integrarea sintactică a informației face ca separarea elementelor componente, după practica actuală, să fie mai dificilă. Nu de puține ori, cataloagele de bibliotecă înregistrează în câmpul rezervat titlului întregul enunț. Ceea ce este semnalat grafic ca fiind titlul pe volumul expus este, în fapt, denumirea aleasă de traducător: Χρυσούν εγκόλπιον, în traducere Breviarul de aur. Pe poziția unui subtitlu, cu caractere mai mici, dar tot în capitale, figurează titlul lucrării, care include și numele autorilor, în genitiv: ήτοι Κέβητος Θηβαίου πίναξ και Επικτήτου εγχειρίδιον (sau Tabloul lui Cebes din Teba și Manualul lui Epictet). Prezența a doi autori între copertele aceleiași cărți este o moștenire veche. Coboară în timp la manuscrisele miscelanee, reunind texte cu conținut similar sau care trebuie parcurse împreună, dar care nu au același autor. Manualul lui Epictet este un text de mici dimensiuni, ceea ce a facilitat asocierea sa cu alte opuscule. Tabloul lui Cebes, text filozofic de inspirație stoică, concurat de Către sine însuși de Marcus Aurelius, însoțește frecvent Manualul lui Epictet, atât în edițiile mai vechi, cât și în cele contemporane, continuând o tradiție atestată deja în manuscrise.
Urmează contribuția traducătorului, Dimitrios N. Darvaris. Acesta a realizat traducerea, mai exact o formă de democratizare a textului, transpus din greaca veche într-o formă cultă, literară, a limbii grecești vorbite pe atunci, a întocmit notele explicative și a însoțit cele două lucrări antice cu un îndrumar creștin prin prisma căruia trebuie citite. Pasajul din prefață, semnată tot de Dimitrios, în care este precizat publicul-țintă, poate fi amintit aici pentru a înțelege mai bine semnificația opțiunilor făcute de traducător. Ediția este: „mai cu seamă pentru cei tineri, care nu au încă noțiuni nici despre filozofie, nici despre istoria veche, nici despre arheologie, fără de care este imposibilă înțelegerea vechilor autori.” (p. IX). Cu alte cuvinte, volumul se dorea accesibil din punct de vedere al limbii, al conținutului și, nu în ultimul rând, al prețului, fiind destinat în primul rând elevilor.
Pe o poziție similară cu cea a traducătorului figurează mecena, în acest caz Ioanis N. Darvaris, fratele lui Dimitrios. Într-o perioadă în care nu existau drepturi de autor, nici edituri, iar publicarea unei cărți era o întreprindere de multe ori personală, deci riscantă și costisitoare, existau câteva opțiuni la dispoziția celui care dorea să se angajeze într-un astfel de proiect. Calea cea mai uzuală era identificarea unui mecena care să asume, în parte sau în totalitate, costurile. Altă opțiune era solicitarea unei subscripții, iar listele de prenumeranți, abonați care plăteau în avans volumul pentru a acoperi cheltuielile, erau destul de frecvente în secolele XVIII și XIX. Mai rar, inițiatorul proiectului tipografic dispunea și de fondurile necesare pentru a-l realiza. În cazul lui Darvaris avem o situație mixtă. Fiind el însuși profesor, provine dintr-o familie de bancheri prosperi. Frații săi, întâi Ioan, apoi Petru, îi vor finanța cărțile.
În volumul de față generozitatea unui mecena explică și prezența grațioasei gravuri ce însoțește volumul. Aceasta a fost realizată de Johann Caspar (1765-1846), ilustrator și gravor născut la Bamberg și stabilit la Viena din 1787, unde se specializează în ilustrație și design de carte. Gravura este reprodusă și în traducerea aceluiași volum pe care Darvaris o publică în același an și cu același patronaj, la Buda în limba sârbă, ceea ce întemeiază presupunerea că a fost realizată special pentru frații Darvaris.
Dimitrios N. Darvaris și comunitatea intelectuală greacă din Viena la cumpăna veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea
Dimitrios Darvaris (1757-1823) provine dintr-o familie de comercianți balcanici, reflectând în originile și formarea sa mozaicul etno-lingvistic al Balcanilor otomani. Se naște în orașul Clisura din Macedonia, cu o densă populație vlahă. Alături de frații săi, primește o educație potrivită pentru meseria pe care ar fi trebuit să o urmeze, cea de negustor constrâns, la acea dată, să facă legătura între comunitățile locale, divizate etnic, lingvistic și religios, lumea otomană și cea vestică. Învață greacă în orașul natal, apoi la Zemun, Ruma și Novi Sad se inițiază în germană, slavă veche și sârbă. Astfel de abilități lingvistice sunt necesare oricărui comerciant balcanic al vremii. Pasiunea sa pentru studiu îl îndreaptă spre latină, pentru a ajunge în final la Academia Domnească din București, cel mai bun centru de învățământ superior din Balcani, unde apare în listele studențești între anii 1770 și 1780. Aici ajunge cu siguranță să cunoască în profunzime greaca veche, limba de predare. Studiile de filologie și filozofie urmate la Halle și Leipzig între 1780 și 1783 îi permit să se familiarizeze cu ultimele noutăți metodologice dezvoltate chiar atunci de filologii germani.
Cu o astfel de educație, este clar că lui Dimitrios, spre deosebire de frații săi, i se va permite să-și croiască singur calea profesională. Începe ca profesor la Zemun. Când familia își stabilește afacerile la Viena, Dimitrios are posibilitatea de a se muta în capitala Habsburgilor. Din 1795 până la moarte ia parte activ la viața culturală a comunității elenofone vieneze.
Viena ultimelor două decenii ale secolului al XVIII-lea se impune ca centrul prin excelență de publicare al cărții în limbă greacă. Adăpostește o efervescență culturală care va înceta doar după izbucnirea revoluției grecilor și crearea statului grec, în 1830. Dimitrios este parte și beneficiar al acestui mediu intelectual dinamic. Este unul dintre cei mai prolifici autori ai generației sale, cu 37 de volume publicate, dintre care peste 20 sunt lucrări originale. Participă la revista Ἑρμῆς ὁ Λόγιος (Mercur Savant), apărută la Viena între 1811 și 1821, cel mai influent periodic de limbă greacă înainte de crearea statului independent, desfășoară o activitate didactică impresionantă, adaptând reformele inițiate de Habsburgi în manualele destinate elevilor din școlile grecești ale imperiului.
Preocupările de filozofie morală găsesc în traducerea din Epictet, dacă nu cea mai originală, cel puțin o expresie foarte potrivită. Darvaris consideră lucrarea suficient de importantă pentru a o traduce și în sârbă. Ediția apare la Buda în același an.
Un parcurs de la carte la texte
Tabloul lui Cebes și Manualul lui Epictet sunt printre cele mai populare scrieri de filozofie stoică. Interesul marcant pentru dimensiunea morală și pentru aplicabilitatea imediată a conținutului filozofic imprimă celor două scrieri un caracter accesibil, ceea ce le-a asigurat în mare măsură imensul succes de care s-au bucurat în secolele care au urmat Antichității, atât în Occident, cât și la Bizanț.
Au ajuns până la noi numeroase și foarte variate reprezentări inspirate de Tabloul lui Cebes, de la gravuri ce însoțesc edițiile tipărite, la tapiserii medievale cum este Grădina falsei înțelepciuni (1550-1580), aflată astăzi la Metropolitan Museum of Art, New York, și realizată pornind de la xilogravura artistului german David Kandel (cca 1520 - cca 1596). Succesul temei în artele vizuale vorbește în același timp despre imensa popularitate a cărții.
Manualul lui Epictet are o receptare în timp poate chiar mai spectaculoasă. A fost realizat de Flavius Arrianus, probabil ca un breviar la Discursurile maestrului său, Epictet, pe care tot el le consemnase. Acest îndrumar concis și percutant s-a aflat mereu la îndemna lui Marcus Aurelius, împăratul filozof. A fost comentat în cheie neoplatonică de Simplicius din Cilicia, în secolul al VI-lea, cunoscând cel puțin trei adaptări creștine din aceeași perioadă. Acestea i-au asigurat accesul în lumea medievală, atât occidentală, cât și bizantină. Clasicismul francez redescoperă stoicismul ajungând și la Epictet. De atunci, Epictet a fost mereu parte a gândirii morale europene.
Epictet - o voce atemporală
Despre Epictet au ajuns până la noi puține date biografice ceea ce a permis, în parte, construirea personalității sale pornind de la operă și, desigur, de la receptarea acesteia în diferite momente istorice. Puțini își mai amintesc astăzi că stoicismul era o filozofie a elitelor, că Flavius Arrianus, neobositul discipol care i-a transmis învățătura posterității, a fost și consul, că școala de filozofie pe care o ținea la Nicopolis, în actualul Epir, era frecventată de magistrați de vârf ai Imperiului Roman, că multe dintre îndemnurile sale vizau chiar îndreptarea comportamentului acestor înalți magistrați. Astăzi originile sale umile de fost sclav sunt partea cea mai consonantă cu viziunea modernă. Detaliul găsește ecou în „lectura” pe care o facem Diatribelor și Manualului. Infirmitatea sa îl apropie de imaginea legendară a lui Socrate, evocat de Epictet ca mentor. Astfel paralela între cei doi filozofi carismatici se adâncește, ambii fiind reperabili și prin modestul aspect fizic.
Pentru a putea vorbi fiecăruia dintre noi pe limba sa, atâtea secole la rând, filozofia lui Epictet trebuia însă să conțină esența atemporalului. În cazul său, preocuparea lui Epictet pentru om și dorința de a-l vedea că aspiră spre bine, indiferent de rangul social, epoca în care a trăit, limba pe care a vorbit-o, cultura în care a fost format, este probabil cheia care continuă să deschidă suflete. Prezența operei sale în limbi și reprezentări moderne, nu doar în lumea specialiștilor, la care sunt relegați mulți dintre autorii antici, demonstrează că filozofia sa continuă să ne captiveze și astăzi.
