Cabinet pentru bijuterii. Un cadou regal pentru nunta de argint al lui Carol I și a Elisabetei (1894)
Text: Alexandra Mărășoiu; foto: Marius Amarie
Joia de 3/15 noiembrie 1894 a fost o zi de sărbătoare în România. Se împlineau atunci 25 de ani de la căsătoria regelui Carol și a reginei Elisabeta, iar evenimentul a fost celebrat cu solemnitate, renunţându-se temporar la doliul instituit în urma morţii ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei (20 octombrie/1 noiembrie), unchiul matern al principesei Maria, soţia principelui moştenitor Ferdinand. La festivităţi n-au participat nici Ferdinand, care a plecat la Sankt Petersburg pentru a asista la înmormântarea ţarului, nici principesa Maria, ce se refăcea încă după naşterea principesei Elisabeta (12/24 octombrie).
În dimineaţa de 3/15 noiembrie, perechea regală a asistat la un Te-Deum ţinut la Mitropolie de mitropolitul primat Calinic Miclescu, în prezenţa oficialităţilor statului şi a membrilor corpului diplomatic, iar după slujbă Carol şi Elisabeta au semnat un act consemnând anul căsătoriei lor, data sosirii în capitala ţării şi anul aniversării nunţii de argint. După amiaza, regele şi regina au primit, în sala Tronului, felicitări din partea înaltului cler, a prim-ministrului Lascăr Catargiu, a preşedinţilor corpurilor legiuitoare şi ai înaltelor curţi de casaţie şi justiţie, a diplomaţilor străini, a preşedintelui Academiei, Dimitrie Sturdza, a rectorului Universităţii Bucureşti, Titu Maiorescu, a primarului şi membrilor consiliului comunal al capitalei etc. Seara s-a organizat o recepţie în cerc restrâns, după care Carol şi Elisabeta s-au plimbat cu trăsura prin Bucureşti, în aclamaţiile entuziaste ale publicului venit în număr mare să îi admire.
Printre darurile primite cu această ocazie, s-a numărat şi „o mobilă cu sertar, de lemn de nuc şi marchetărie, cu frumoase incrustaţiuni de aramă aurită, armele familiei şi ornamente de bronz săpate”, trimisă cuplului regal român de principesa Josephine de Hohenzollern, mama regelui Carol I, şi de fratele cel mare al acestuia, Leopold de Hohenzollern. Este vorba de un cabinet ce se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României. Lucrat în Germania, în atelierele Paul Stotz din Stuttgart, cabinetul se înscrie, din punct de vedere artistic, stilului eclectic, constituind o combinaţie de neo-Renaştere spaniolă cu baroc francez.
Tipologic, este un „vargueño”, respectiv un gen de masă de scris specifică Renaşterii Spaniole (secolele XV – XVI), ce era compusă dintr-un bufet sau, ca în cazul de faţă, o consolă, pe care se sprijinea un cufăr cu latura frontală batantă (servind atât ca ușă, cât şi – atunci când era lăsată în jos – la scris, şi cu interiorul compartimentat în mici sertare). „Vargueño” puteau fi utilizate nu numai pentru redactarea şi păstrarea corespondenţei, ci şi pentru depozitarea unor documente importante ori a bijuteriilor sau altor obiecte de preţ.
Partea superioară a cabinetului care a aparţinut regelui Carol şi reginei Elisabeta este decorată cu intarsii în alamă ce imită stilul lansat în secolul al XVII-lea de francezul André-Charles Boulle, un ebenist de marcă al barocului francez. În timp ce faţa posterioară are un decor mai simplu, pe celelalte se întâlnesc elaborate motive vegetale, la care se adaugă, pe faţa exterioară, capete de Hermes, iar pe cele laterale, de dragoni. De asemenea, cufărul prezintă, la colţuri şi pe centrul laturilor de sus şi jos ale feţelor anterioară şi posterioară, monturi de bronz. Încuietoarea masivă de bronz ia, în partea de sus, forma unui cap de Hermes, iar în centrul feţelor laterale au fost aplicate ornamente de bronz reprezentând dragoni feminini înaripaţi, ce provin din mitologia catalană, în care sunt cunoscuţi sub numele de Vibria (de la „viper” = şarpe). Partea exterioară a sertarelor este, la rândul său, bogat incrustată.
Intarsii metalice şi garnituri de bronz împodobesc şi partea superioară a consolei şi a picioarelor sale frontale. Pe faţa anterioară a consolei un cartuş metalic cuprinde următoarea inscripţie: „MDCCCXCIX – MDCCCXCIV. TREUE ERINNERUNG IN FREUD UND LEID. NEUES GLÜCK MIT GOTTES SEGEN” („1869 – 1894. O amintire credincioasă la bine şi la greu. Noi bucurii cu binecuvântarea lui Dumnezeu”). Paralel, pe spate, pe o altă plăcuţă este gravat: „Gestiftet von J und L” („Dăruit de J şi L” – iniţialele lui Josephine şi Leopold de Hohenzollern). Picioarele din faţă ale consolei, în a căror parte superioară sunt incrustaţi anii „1869” (stânga) şi „1894” (dreapta), sunt unite de o centură festonată pe care este redată, într-un cartuş metalic, monograma familiei regale (un „C” şi un „E” suprapuse, surmontate de o coroană).
Pe spatele uşii batante, în partea de sus, se găseşte o plăcuţă metalică pe care se poate citi: „Entwurf & Ausführung. Paul Stotz. Intarsien V. Ed. Kieser Stuttgart” (Design şi realizare Paul Stotz. Intarsie V. Ed. Kieser Stuttgart). Paul Stotz (1850-1899) a fost un artist german, sculptor în bronz şi specialist în turnarea bronzului şi aramei. În 1876, el a fondat, în cadrul turnătoriei de fier înfiinţate la Stuttgart, în 1860, de tatăl său, Albert Stotz, un departament în care se realizau obiecte ornamentale din bronz (statuete, piese de mobilier şi decoraţiuni pentru mobilă, lămpi şi candelabre, ornamente pentru morminte). Şase ani mai târziu, departamentul a fost transformat într-un atelier de sine stătător, cu sediu propriu, ce a funcţionat până în 1932. Paul Stotz a fost furnizor al casei regale române. Printre altele, el a sculptat fântâna de bronz din curtea interioară a Peleşului. E. Kieser a fost un sculptor în bronz și intarsier german, ce a lucrat în atelierul lui Paul Stotz.
Alte cadouri pentru nunta de argint
În ajunul sărbătoririi nunţii lor de argint, pe 2/14 noiembrie, regele şi regina au sosit la Bucureşti de la Sinaia. După amiaza au primit pe cei care doriseră să le ofere daruri, ce fuseseră deja aduse şi aşezate într-o sală a palatului. Pe lista cadourilor, publicată în „Monitorul Oficial” din 5/7 noiembrie 1894, se regăseau: o fructieră de argint şi un ulcioraş cu tăviţă din argint aurit (de la Casa civilă şi militară a Regelui), o masă pentru scris, lucrată în argint şi fildeş (de la doamnele române), două vaze din fildeş cu ornamente de aur (din partea primăriei), o statuie de marmură reprezentând Geniul Creator, operă a sculptorului francez A. Boucher (de la doamnele de onoare ale reginei), o pernă de atlas alb cu mătăsuri şi fir de argint (de la Zoe D. Sturdza), un buchet de flori (de la Societatea Elisabeta Doamna), un fotoliu de lemn de nuc acoperit cu stofă (de la Societatea Furnica), un paravan de atlas (de la societatea Munca), însemnele crucii Elisabeta (de la Clubul Ofiţerilor de rezervă), portretul Elisabetei şi al lui Carol la 1869 şi 1894 într-un suport de piele (de la domnul şi doamna Szeculici), o adresă de felicitare legată în catifea (de la consulii români în Gemania), un album cu coperte de catifea şi o tabacheră de argint având gravată pe capac scena întâlnirii lui Carol cu Osman Paşa după ocuparea Plevnei (soţii Marinescu Bragadiru), o casetă de piele albă, pictată şi cu ornamente din argint şi email (dna Socec), o pernă brodată (dna G. Romniceanu), un colier din camee (D. Theodor Lerescu), o bucată de borangic românesc (dna colonel Paladi), o mapă pentru documente cu broderie pe pluş (dna colonel Perticari), o broşă din argint oxidat reprezentând o ramură de mitră (de la M. Boerescu şi dna A. Brăiloiu), un serviciu de ceai din porţelan de Saxonia (soţii Mayer Weisseman). Pe lângă cabinetul de la mama şi fratele lui Carol, regele şi regina României au mai primit, din afara ţării, un serviciu de ceai de la împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei şi soţia lui, o măsuţă de argint masiv cu un serviciu de ceai de la principele şi principesa de Wied (fratele şi cumnata Elisabetei), o tavă de argint din partea ofiţerilor regimentului 1 artilerie din Germania. În plus, mitropolitul Calinic Miclescu le-a înmânat, din partea sa şi a înaltului cler, o medalie având, pe avers, efigiile celor doi regi şi inscripţiile „Carol I Rege al României – Elisabeta Regina”, „3/15 noiembrie 1869 – 1894”, iar pe revers emblemele bisericii ortodoxe române şi inscripţiile: „Clerul bisericii ortodoxe române” şi „Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă”.
Căsătoria principelui Carol de Hohenzollern cu Elisabeta de Wied
Conform biografilor săi, la trei ani de la urcarea pe tronul Principatelor Unite ale Moldovei şi Țării Româneşti, venise vremea ca principele Carol de Hohenzollern să se căsătorească, pentru a pune astfel bazele unei dinastii princiare române. În acest context, călătoria în Rusia, din vara lui 1869, şi cea întreprinsă prin Europa în lunile septembrie-octombrie, în drum spre Sigmaringen, unde mergea sub pretextul oficial de a-şi vizita familia, au avut, de fapt, scopul de a găsi o soţie potrivită. La Baden, pe 21 septembrie/3 octombrie, Carol a avut o întrevedere cu regele Wilhelm I şi regina Augusta ai Prusiei şi cu prinţul moştenitor, Frederic, şi soţia acestuia, Victoria. Acolo, prinţul Frederic l-ar fi sfătuit pe Carol să se însoare cu Elisabeta de Wied, ce era fină a mătuşii sale, fosta regina Elisabeta (soţia regelui prusac Frederic Wilhelm al IV-lea, fratele şi predecesorul lui Wilhelm I). Născută pe 29 decembrie 1843, Elisabeth Pauline Ottilie Luise era fiica principelui de Wied şi a principesei Maria de Nassau, una din fetele ducelui Wilhelm de Nassau. Ea şi Carol se cunoşteau deja – în urmă cu nouă ani, pe când s-a aflat, pe timpul iernii, la Berlin, la curtea regelui Prusiei, Elisabeta frecventa des casa părinţilor lui Carol, unde îşi găsise o prietenă în Marie, sora mai mică a acestuia. Se spune că, într-o zi, ca într-o scenă desprinsă dintr-un film romantic, Elisabeta s-a împiedicat coborând scările în grabă, iar cel care a prins-o a fost tocmai cel ce avea să-i devină soţ. Aceasta ar fi fost prima oară când s-au văzut. În 1869, o întâlnire între cei doi – aranjată împreună cu mama Elisabetei, dar fără ştirea fiicei – a avut loc la grădina botanică din Köln, pe 2/14 octombrie. În aceeaşi seară, Carol a cerut mâna Elisabetei, iar patru zile mai târziu le-a fost celebrată logodna la Neuwied. Evenimentul s-a aflat în ţară printr-o scrisoare a principelui Carol datată 6/18 octombrie, în care anunţa că a făcut un prim pas spre a împlini „dorinţa atât de scumpă a Românilor”, „de a vedea întemeindu-se în România o dinastie statornică”.
Căsătoria, stabilită pentru 3/15 noiembrie, a fost oficiată la castelul Monrepos din Neuwied, reşedinţa de vară a principilor de Wied, mai întâi în ritul catolic, apoi în cel protestant. Au fost prezenţi părinţii principelui Carol şi fraţii săi, Leopold şi Frederic, mama şi fratele Elisabetei, regina Prusiei, Augusta Victoria (soţia lui Wilhelm al II-lea), ambasadorii Franţei şi Rusiei la Berlin, marea ducesă de Baden, fiică a regelui Wilhelm I, şi fata ei, Victoria, contele Filip de Flandra (cel căruia la 1866 îi fusese oferit tronul Principatelor Unite înaintea lui Carol de Hohenzollern, dar a refuzat) şi soţia sa, Marie de Hohenzollern, sora lui Carol, precum şi alte familii nobiliare prusace şi demnitari prusaci. Din partea României au sosit ministrul de Justiţie, Vasile Boerescu, I. Strat, trimisul român la Paris, Em. Filipescu, mareşalul Palatului, Al. C. Mavrocordat, numit şambelan al principesei etc. După ce au participat, pe 5/17 noiembrie, la un dineu dat la Koblenz, în cinstea lor, de regina Augusta Victoria, tinerii căsătoriţi au pornit a doua zi spre România. Pe 12/24 noiembrie au ajuns la Bucureşti, unde s-a ţinut, la mitropolie, un Te-Deum, la sfârşitul căruia ministrul de justiţie i-a dat lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, primarul capitalei, actele de căsătorie, spre a fi transcrise în registrul stării civile, iar domnul şi soţia sa au semnat un document constatator al înfăptuirii căsătoriei lor.
Regina Elisabeta
Încă din copilărie, principesa Elisabeta de Wied, ce a primit o educaţie aleasă, învăţând engleza, franceza, italiana şi suedeza şi studiind pianul cu Anton Rubinstein şi Carla Schumann, a început să scrie poezii. Debutul literar şi l-a făcut în 1878, prin publicarea în revista „Die Gegenwart”, sub pseudonimul E. Wedi, a unor poezii româneşti traduse în germană. Din 1880, a adoptat pseudonimul Carmen Sylva - în amintirea pădurilor din oraşul ei natal, Neuwied, capitala principatului de Wied –, prima operă semnată astfel fiind poemul istoric Sappho. A fost autoare de poezii, poveşti şi povestiri, romane (în colaborare cu Mitte Kremnitz, semnând Dito şi Idem), texte dramatice şi memorialistice. Atât ca principesă, cât şi ca regină (din 1881), Elisabeta s-a implicat în activităţi caritabile, de încurajare a industriei textile româneşti, de îmbunătăţire a sistemului sanitar: a înfiinţat în 1893, pentru ajutorarea familiilor sărace, Societatea Regina Elisabeta, a fondat societăţile „Munca” şi „Albina”, pentru a oferi locuri de muncă femeilor văduve, nevoiaşe sau bolnave, respectiv femeilor din familii bune scăpătate, a pus bazele Societăţilor Concordia şi Furnica, unde se realizau ţesături şi broderii româneşti, la iniţiativa ei s-au creat societatea română de Cruce Roşie şi Institutul Surorilor de Caritate, o policlinică pentru persoanele sărace. A fost, de asemenea, o sprijinitoare a culturii şi artiştilor. În timpul războiului de independenţă, a pus să fie amenajat un mic spital în curtea palatului Cotroceni, supervizând şi ajutând la tratarea răniţilor. A murit la doi ani după soţul său, pe 18 februarie 1916. Elisabeta şi Carol au avut o singură fiică, Maria, născută în 1870, cea a murit în 1874, de scarlatină.
Regele Carol I
Carol-Eitel-Frederic-Zefirin-Ludovic (8/20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania – 27 septembrie/10 octombrie 1914, Sinaia) a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al Josephinei de Baden.
A urmat studii militare la Dresda și Berlin, îmbrățișând cariera militară. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza i s-a oferit tronul Principatelor Unite ale Valahiei și Moldovei, fiind ales domn, prin plebiscit, la începutul lui aprilie 1866. A ajuns la București pe 10 mai, când, în cadrul unei ceremonii desfășurate în Palatul Mitropoliei, a jurat că va respecta legile țării, îi va păzi religia și va domni constituțional. La scurt timp, a fost adoptată o nouă Constituție, cea dintâi elaborată pe plan intern fără amestecul Marilor Puteri. Zece ani mai târziu, în urma participării la războiul izbucnit între Rusia și Imperiul Otoman în primăvara lui 1877, România și-a obținut independența, iar în 1881 a fost proclamat regatul, principele Carol fiind încoronat rege pe 10 mai 1881. În timpul său, România a cunoscut dezvoltări și modernizări în domeniul industriei, al transporturilor, ale culturii și sănătății. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, a acceptat hotărârea Consiliului de Coroană ca România să își mențină neutralitatea, în ciuda legăturilor de familie cu monarhia germană și a faptului că România devenise în 1883 membră a Triplei Alianțe. În toamna aceluiași an a murit.
