Documente

Caietul Spitalului 355

MNIR
367571
Epoca Modernă
1916-1918
Hârtie
Scriere, fotografiere, imprimare, legare, lipire
H = 20 cm, l = 15 cm
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    Caietul Spitalului 355 al Cercului Finanțelor, Industriei și Comerțului din București, 1916-1918

    Text: Cristina Păiușan-Nuică

    În patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României a intrat, la sfârșitul anului 2017, un document din perioada 1916-1918, având 50 de pagini dintre care unele scrise, alte având lipite sau atașate diverse alte documente, denumit „Caietul Spitalul 355 al Cercului Finanțelor, Industriei și Comerțului din București”. Caietul a aparținut, conform celor notate pe acesta, Elenei D. Z. Furnică. 

    Autoarea, născută la 16 februarie 1893, era fiica lui Dumitru Z. Furnică, negustor din București, proprietar al magazinului „La Furnica”, și a Anei născută Ionescu. Ana Furnică a fost membră în diverse comitete caritabile, iar la începutul războiului mondial a adunat fonduri în valoare de 2.602.366 lei pentru achiziționarea unui submarin. 

    Despre Elena D.Z. Furnică nu am aflat multe înainte de anul 1916, când la 23 de ani ajunge infirmieră voluntară în Spitalul Cercului Finanțelor, Comerțului și Industriei nr. 355. Aceasta a fost în anii războiului infirmieră voluntară. 

    Elena D.Z. Furnică s-a căsătorit după război cu diplomatul Ioan Condurachi și au avut o fiică, Oana.  

    Caietul este o piesă inedită și interesantă, o mărturie a vieții dintr-un spital de ocupație din anii Marelui Război. Spitalul a funcționat din momentul intrării României în război, august 1916, și apoi în perioada ocupației germane a Capitalei, în condiții extrem de grele și cu mari sacrificii din partea personalului rămas într-un oraș ocupat. 

    Primele file ale caietului sunt dedicate reginei Maria, un exemplu pentru toate infirmierele voluntare. Pe prima filă a fost copiată poezia, „Închinare” scrisă de sublocotenentul Ion Al. George pentru calendarul „Regina Maria” și datată 21 octombrie 1917, alături fiind o fotografie a reginei Maria în costum de infirmieră. 

    „Neadormită flacără de aur / Te văd trecând prin lagăre cu milă, / Și cântece punând pe buze mute / Viață dând făpturei de argilă”. 

    Pe pagina următoare se află o fotografie cu regina Maria îmbrăcată în port popular românesc împreună cu regele Ferdinand în uniformă. Imediat după această fotografie sunt 5 pagini cu semnăturile doamnelor voluntare la acest spital, ale medicilor, dar și ale unor pacienți.  

    Am descifrat o parte a acestor semnături: Anna Browne (?), Elenuța J. Armășescu, Viola Fortunescu, Sofia Furnică, Lilly Vasiliu, Aneta Locq, Consuela Cohen, Eleonora Mănescu, Lucia dr. N. Anghelescu,  C. Schonfehr, Ana D. Furnică, Walberg Gia Christecu, Angela Dobriceanu, Max Finter (?), Florica Dobriceanu, Jana Davidescu (?), Paul Cohen (?) E. Al. Zissu,  I.Th. Schwitzer, sublocotenent I. Prager (Reg. 4 Călărași, cu stânga, dreapta e lipsă la apel), Elena Dobriceanu, sublocotenent Becheanu, Regimentul 33 Infanterie, căpitan N. Ionescu, Reg. 20 Infanterie, sublocotenent în rezervă C. Tomescu, Regimentul 10 Putna, Marina I. Martinescu (?), Elena D. Furnică, Nathalie Schor, Giselle Mischonzniky,  Cecilia Demetrescu, Dr. Nicolae Braun (?), Lenuța Sfetea, Valerie Wenberg Vianu, Speranța Bosse, Camelia Ionescu, Mărioara N. Tomescu, dr. Ion Tomescu, L. Marcu (?), sora V. Niculescu, maica Magdalena Galeș, Aurelia D. Ionescu, Elena G. Velluda, Mercedes Cohen, A. Popescu-Dolj, Emilie Mischonzniky, S. Bobeș, City Arvănescu (?), Marin C. Năstase, Lucia Hagi Ilie, Florica Ionescu, S.H. Schener (?) cu mulțumiri pentru serviciile ... spitalului Camerei de Comerț, Elisa Bedeniei (?), L. Basarabescu, dr. Juchtei (?), locotenent Petru Ghițeș. 

    Sunt numele infirmierelor voluntare care au lucrat la acest spital, al unora dintre cei răniți aflați în îngrijirea infirmierelor, al medicului Ion Tomescu ce apare și în versurile ce relatează viața în spital. 

    În lucrările apărute în ultimii ani și dedicate participării femeilor la eforturile de război numele infirmierelor de la Spitalul 355 nu sunt menționate, deoarece acestea au participat la efortul de război în România ocupată, acest document inedit aducând noi eroine care au rămas în Bucureștiul ocupat și timp de doi ani au îngrijit răniții și prizonierii de război. 

    Identificarea acestor a acestora de abia acum începe, fiecare dintre aceste nume reprezentând o istorie inedită din Marele Război. Acest obiect de patrimoniu narează povestea, încă nescrisă, a câtorva infirmiere voluntare care au ales să rămână în Bucureștiul aflat sub ocupație germano-austro-ungară-bulgaro-turcă și să îngrijească răniții: români, ruși sau de alte naționalități, să lupte cu neajunsurile, cu tracasările ocupantului, cu lipsa hranei, a medicamentelor și să spere că România își va recăpăta independența și că va deveni un stat unit. 

    Carnetul cu amintiri al Elenei D. Furnică este un document care degajă optimism și credința în eliberare și victorie. Majoritatea notelor sunt versuri – viața de spital versificată de răniți, medici sau infirmiere și notată de Elena Furnică. În opinia noastră este vorba de o singură persoană care scrie, fiind o singură grafie, cu excepția paginilor ce cuprind semnăturile celor care se află în spital: medici, răniți de toate gradele, infirmiere și surori de caritate. 

    Caietul este și o cronică în versuri pline de umor a vieții dintr-un spital din România ocupată, într-un moment teribil al istoriei românilor, când mare parte din statul român era ocupat, iar în Moldova situația refugiaților era tragică, zeci de mii de oameni fiind aflați pe drumuri, înfometați și murdari. 

    Carnetul cuprinde pe lângă însemnările propriu zise ale Elenei Furnică, puține de altfel, și câteva documente atașate cu agrafe sau lipite, dar și fotografii ale sale și ale colegelor. 

    Dintre documente, ne-a atras atenția adresă nr. 530, din 11 februarie 1916, a Societății Naționale de „Cruce Roșie” a României semnată de Elisa Brătianu, prin care i se aduce la cunoștință că în caz de mobilizare va trebui să se prezinte să lucreze la Spitalul Școala Centrală, spital coordonat de doamnele Romniceanu și Brătianu. 

    Adresa a fost trimisă la 11 februarie 1916, pe strada Lipscani nr. 65 unde locuia Elena Furnică și reprezintă dovada că încă de la începutul anului 1916 Crucea Roșie Română se pregătea de război, organizând spitale și cantine, care își vor începe activitatea odată cu declararea războiului în august 1916. 

    Prinse cu agrafe în carnet sunt cele două brasarde ale Crucii Roșii care au aparținut Anei Furnică și Elenei Furnică. Acestea sunt însoțite de „Biletul de autorizare” cu fotografie emisă de Ministerul de Război, Comitetul Central Sanitar. 

    Biletul de autorizare al Elenei Furnică a fost datat 7 septembrie 1916, în calitate fiind de „infirmier onorific la Spitalul 111”;  cu toate acestea poartă ștampila Spitalului 355 CFI unde aceasta și-a desfășurat activitatea în timpul războiului. Biletul de autorizare al mamei sale, Ana Furnică, e datat 5 octombrie 1916, cu calitatea de „infirmier onorific la Spitalul 355 CFI”. 

    Ambele poartă o ștampilă aplicată cu cerneală roșie a Societății Naționale de Cruce Roșie a României, precum și ștampila Comitetului Regional de Acțiune Ilfov-București și fotografiile posesoarelor. 

    O ștampilă neagră adăugată ulterior spune: „Valabil pe toate liniile Societății Comunale de Tramvaie București până la 31 decembrie 1916; Director General, ss. indescifrabil”. 

    Mamă și fiică au fost voluntare ale aceluiași spital nr. 355, situat în Palatului Camerei de Comerț, devenită clădire a Bibliotecii Naționale a României, astăzi Palatul Camerei de Comerț și Industrie, strada Ion Ghica nr. 4. 

    Printre fotografiile anexate caietului la început a fost atașată o fotografie a Elenei Furnică sub care aceasta scrie că a fost cea folosită pentru pașaport în vederea refugiului. Din celelalte pagini aflăm că nu s-a refugiat în Moldova, ci a rămas în București unde a fost infirmieră voluntară până în vara anului 1918. 

    Pe filele 40-42, după numerotarea noastră, a fost scrisă „Serbarea de Crăciun. Narațiune în versuri” – „în amintirea serbării de Crăciun ce a avut loc la spitalul 355 în ziua de 24 decembrie 1917”. 

    Această prezentare în versuri a serbării de Crăciun este însoțită și de o fotografie făcută la acest eveniment, fotografie în care apar soldații și ofițerii răniți, infirmierele și medicii, deasupra acesteia fiind notată „Masa de Crăciun 1917”, dar și de un program de cor dactilografiat, primul din cele trei programe anexate caietului. 

    Programul are două secțiuni una cu nume românești, cealaltă cu nume rusești și repertoriul care a fost cântat în seara de Crăciun a anului 1917. 

    Caietul are atașate un număr de 14 fotografii cu infirmiere. Printre acestea ne-a atras atenția  fotografia unui soldat marocan „Betach Ben Kaddour, 15 Compagne de Tirailleurs Marocains”.

    Istoricul Vitalie Buzu a descoperit existența a patru lagăre germane organizate la Slobozia și Mărculești  de pe moșia lui Dumitru Seceleanu, dar și la  Mănăstirea Argeș și Turnul Măgurele și modul în care câteva mii de prizonieri de culoare din armatele franceză și britanică. 

    Coroborând informațiile aduse de istoricul Vitalie Buzu cu existența în acest caiet a fotografiei lui Betach Ben Kaddour, am dedus că acest soldat al Companiei 15 Pușcași Marocani a fost luat prizonier de către armata germană, a ajuns în vreunul dintre lagărele din România ocupată și printr-o fericită întâmplare la Spitalul 355 din București. 

    O altă istorie interesantă se leagă de fotografia datată iulie 1918 în care apar, așa cum notează Elena Furnică, „I. Belcassin ben Mahomed, Reg. 35 Inf. comp 15, Algeria; II. Charles Patterson (chauffeur-mecanic) (soldat voluntar, 43 ani) (făcut prizonier în septembrie 1915 la canalul La Bassée) Londra, Anglia”. În fotografie alături de cei doi se află Elena Furnică, o altă infirmieră și un copil îmbrăcat în costum de marinar.  

    Fără îndoială că cei doi soldați de culoare: marocanul Betach Ben Kaddour și algerianul Belcassin ben Mahomed sunt prizonieri de război ajunși în România și care nu au ajuns în lagărele din Bărăgan, ci în Spitalul 355, cunoscuți fiind de Elena Furnică. 

    Belcassin ben Mahomed apare și în narațiunea în versuri „Serbarea de Crăciun”, dovadă a faptului că acesta se afla în Spitalul nr. 355 în decembrie 1917. Fotografia în care apare singur nu este datată, dar după vegetația din jur – este o fotografie făcută vara sau toamna, nu iarna, ceea ce arată că acesta a stat o perioada mai lungă în spital. 

    Atașate carnetului sunt mai multe file scrise de mână și două cărți poștale ce poartă ștampila Iași, semnate „Marie” și adresate Elenei Furnică, la adresa: strada Lipscani nr. 65. Prima carte poștală nedatată, ștampila poștei fiind acoperită de timbru, povestește drumul cu un tren special spre Iași, închirierea unui apartament în oraș și mulțimea spitalelor unde își va relua munca de infirmieră voluntară. „Am plecat cu atâta regret de acasă” se confesează prietena Elenei Furnică în cartea poștală. Cea de-a doua carte poștală este scrisă în limba franceză, datată, cu ajutorul ștampilei poștei, 27 noiembrie 1916, Iași, și narează viața din capitala României libere, dar și refuzul de a apela la femeile din familia Brătianu pentru a se înscrie printre voluntarele din spitalul din Iași. 

    Pe alte două file atașate carnetului Elena Furnică a copiat „Apelul Reginei României către poporul ei. Un strigăt de durere al Reginei din Exil”, un articol apărut în ziarele „ Figaro”, „L indèpendance Belge” și „Neues Wiener” în octombrie 1917. 

    Articolul cu vădită tentă încurajoatoare, a circulat în România ocupată, având un puternic impact emoțional: „București, cum o fi oare aspectul tău? Ești învăluit în haine de doliu după toți copii tăi plecați, sau porți un surâs amăgitor, ca să nu atragi asupra celor rămași mânia actualilor stăpânitori? [...] Oh București! te am părăsit fără un cuvând de rămas bun, eu care de atâtea ori am fost aclamată de Poporul meu, pe străzile tale. În tăcere am trebuit să plec fără a-mi putea arăta durerea în fața celor ce erau condamnați să rămână.  [...] Eu cred în ziua reîntoarcerii, în ziua Îzbânzii, cred că sângele vitejilor noștrii nu a fost vărsat în zadar. Într-o zi brațele tale se vor deschide mari ca să ne primească, iubita noastră Capitală. [...] Stă în puterea lui Dumnezeu să hotărască, dacă eu, Regina Voastră, voi împărtăși această sărbătoare, dar vă adresez o rugăminte: dacă nu-mi va fi dat să intru în Capitala noastră, atunci duceți toate florile ce mi le-ați fi dat mie, acolo unde doarme Copilul meu, împrăștiindu-le pe mormântul lui, umpleți Biserica cu flori, ca și acela care a rămas atâta vreme singur, să ia parte la bucuria Voastră”. 

    Cel de-al doilea program de cor, nedatat, este împărțit în două secțiuni distincte cor românesc și cor rusesc și are lipită pe filă o fâșie textilă tricoloră. Acest program cuprinde descrierea activităților artistice: „cuplet dramatic, Odă ostașilor români, dansuri naționale românești, dans național rusesc și arii de operă” precum și numele celor care le interpretează. 

    Cel de-al treilea program dactilografiat parțial, restul fiind scris de mână, a fost datat „22 aprilie 1918, 1 zi de Paști”, a fost semnat „Lenuța” și cuprinde 14 piese de cor sau interpretare, la care se adaugă doamna Barbelian de la Conservator. 

    O altă anexă a carnetului cuprinde un poem în limba franceză, transcris de Elena Furnică – Les doigts coupes scris de poetul francez Miquel Zamacois, o poezie despre ororile războiului, despre modul în care acesta transformă oamenii în fiare. Povestea din poezie este teribilă: în buzunarul unui soldat german căzut pe front au fost găsite câteva degete umane tăiate, degete pe care se aflau inele și pe care acesta le luase de la cei căzuți.  

    Impactul acestei poezii asupra publicului francez, dar și asupra celui român a fost mare, poezia circulând pe întreg frontul aliat, fiind un simbol al ororilor făcute de către soldații germani. 

    Pe una dintre anexele caietului se află o altă satiră la adresa unei ordonanțe germane. În aprilie 1918, în România ocupată, în momentul critic în care autoritățile române negociau cu Puterile Centrale pacea, iar reprezentanții centralilor cereau nu doar rapturi teritoriale (Dobrogea în Sud pentru bulgari; înălțimile Carpaților pentru Austro-Ungaria) ci și înrobirea economică (monopolul german pe comerțul cu lemn și cereale) a României, infirmierele de la Spitalul Cercului 355 din București, fostă capitală a României scriau pe o filă anexată carnetului și prinsă cu agrafă această satiră: „ Copie după ordonanța 3521.

    Noi prin grația Bâtrânului Dumneze, șef al censurei, ordonăm următoarele: 

    1. De azi înainte presa va fi liberă. 

    2. Se vor publica fără nici o cenzură rețete de bucătărie, anunțurile mortuare, interviurile domnului Arion, discursurile lui von Kulhmann și articolele dlui Stere.

    3. Telegramele din străinătate nu vor fi supuse decât la mici corecturi, destinate a lămuri mai bine opinia publică. Ex. în loc de „germanii au pierdut” se va imprima „au câștigat teren”, în loc de „se retrag în dezordine” „înaintează victorios”.

    4. Tot pentru o mai deplină lămurire a opiniei publice a numărului prizonierilor (sursa Nancu) se va adăuga un zero și [la] nevoie două. 

    5. Se vor publica fără nicio censură articolele destinate a lămuri opinia publică asupra tunului de calibru 4820 și efectele dezastruoase asupra populațiunii din San Francisco. 

    6. Se vor imprima cu litere mari cuvinte ca Cinste, Bravură, Finețe – bineînțeles când sunt urmate lămurite de adjectivele: germană, austriacă sau bulgară.

    7. Cuvinte sentențioase precum: Mărăști, Mărășești, Oituz, Jiu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, suflet de Român, durerile noastre, ideal, demnitate, mândrie, dragoste de țară, visuri, năzuinți, speranțe, vor fi definitiv proscrise și înlocuite prin echivalentele: Gott mit uns, […] Komandatur, Hindenburg, Kronprinz, Mackensen, Kaiser Wilhelm.

    8. Cuvântul impropriu „dezertor” va fi definitiv proscris și înlocuit cu echivalentul „candidat la deputăție”.

    Dat și aprobat în România liberă. Aprilie 1918”.

    Umorul și optimismul care transpare din versuri, din și din cuprinsul întregului caiet era de nezdruncinat. 

    Studierea Caietului a adus noi informații despre existența și activitatea Spitalului 355, despre o serie de doamne și domnișoare, infirmiere voluntare rămase în București și care timp de doi ani au îngrijit răniții, despre prezența între răniți a doi soldați de culoare, unul marocan și altul algerian, precum și a unui șofer englez, despre modul în care au trăit aceste femei curajoase anii de ocupație și de război, venind zi de zi la spital, muncind cu abnegație și salvând viețile a sute de răniți. 

    Numele acestora se vor adăuga sutelor de nume ale infirmierelor voluntare cunoscute până acum. Elena Furnică a rămas în istorie prin întocmirea acestui caiet-document, la care a anexat fotografii și documente din perioada Marelui Război.