CARELE MINIATURALE DIN LUT DE LA CUCIULATA ȘI TIREAM (EPOCA BRONZULUI)

Condițiile de descoperire ale acestui model miniatural de car rămân până astăzi incerte, la 6 decenii de la descoperirea sa. Astfel, din rapoartele publicate de Gh. Bichir referitoare la săpăturile de la Cuciulata (magh. Kucsuláta, germ. Katscheloden, com. Hoghiz, jud. Brașov) se cunoaște faptul că în raza administrativă a acestei localități au fost desfășurate cercetări arheologice cu caracter de salvare de-a lungul a două campanii (1958 și 1959), fiind investigate urme de locuire preistorice (cu ceramică de tip Schneckenberg) și din a doua epocă a fierului, în punctele Stogul lui Coțofană, Stogul Ciutei și Pleșița Pietroasă (Bichir 1960, Bichir 1962). Datele publicate în literatura de specialitate nu permit identificarea certă a locului de descoperire a obiectului în discuție, fiind de presupus că acesta ar proveni din punctul Pleşiţa Pietroasă. Descrierea poziției topografice a punctului și planurile săpăturilor ne-au permis identificarea sitului pe harta topografică 1:25000 (*** 1982). 

Regiunea unde este situată stațiunea arheologică se află la contactul dintre partea estică a zonei centrale a Munților Perşani şi Culoarul Comăna sau Depresiunea Hoghiz. Grupa vestică a Perşanilor Centrali are altitudini mai reduse comparativ cu restul Perşanilor, excepţie făcând Măgura Pleaşa (873,2 m). Caracteristice acestei grupe sunt culmile și măgurile despărțite de văi adînci (250–400 m), depresiuni strâmte sau șei mai înalte. Văile Lupșa, Comăna și Veneția au versanți cu pante domoale, cu aspect de culoare depresionare chiar și în cursul mijlociu, fapt ce a facilitat pătrunderea așezărilor în munte (*** 2014). Valea Lupşa şi Valea Comăna individualizează masivul Pleaşa, la poalele căruia se află şi Pleşiţa Pietroasă. Astfel, din punctul de interes arheologic vizibilitatea este foarte bună spre culoarul „săpat” de râul Olt, din dreptul localităţii Crihalma până la Ungra (Fig. 1–3).

Pleşiţa Pietroasă este un toponim utilizat de autorul descoperirii, dar care nu a putut fi identificat pe harta topografică, cu mențiunea că denumirile Pleaşa / Pleşiţa sunt des întâlnite şi au semnificaţia unor culmi despădurite (*** 2014). Pleşiţa Pietroasă desemnează un bot de deal care se prelungeşte din dealul împădurit al Bârcului, la poalele căruia curge apa Hotarului ce desparte astăzi teritoriul comunelor Hoghiz şi Comăna. Spre nord, botul de deal este protejat de promontoriul mai înalt al Pleşiţei Corbului (644 m), de care este despărţit printr-o şa largă; de remarcat faptul că toponimul Pleşiţa Corbului apare pe harta topografică şi corespunde întocmai descrierii făcute de Gh. Bichir. Cea mai mare parte a botului de deal a fost despădurită, ceea ce a determinat erodarea în mare parte a stratului de pământ sub acţiunea apei şi a vântului. 

Săpăturile au constat în trasarea a trei secţiuni în 1958 (SI, SII, SIII) şi a tot atâtea în campania din 1959 (SIV, SV şi SVI). Au fost identificate două niveluri de locuire cu material Schneckenberg, suprapuse de un „strat de viitură” ce a antrenat atât materialele de epoca bronzului cât şi materiale din a doua epocă a fierului (Fig. 4). 

Cel mai probabil, descoperirea carului miniatural de la Cuciulata a fost făcută în secțiunea SIV, în nivelul I, în anul 1959 (Bichir 1964, p. 67); autorul atribuia ceramica din acest nivel fazei Schneckenberg A. Deşi nu e amintit în cuprinsul inventarului materialelor provenite din nivelul I în rapoartele de săpătură publicate, în articolul din anuarul Dacia (Bichir 1964) se menţionează că modelul de car a fost descoperit fără roţi, dar că în ambele niveluri de locuire (NI, NII) au fost descoperite roţi din lut. Incertitudinea privind condițiile exacte de descoperire ale piesei se regăsește și ulterior în literatura de specialitate, respectiv în studiul lui I. Ordentlich și N. Chidioșan privind carele miniaturale atribuite culturii Otomani descoperite pe teritoriul actual al României (Ordentlich, Chidioşan 1975, p. 27, nota 2) (Fig. 5).

 

Ca și în cazul primei piese prezentate, nici pentru modelul de car miniatural de la Tiream nu există în literatura de specialitate informații clare privind contextul de descoperire; chiar există un aspect semnificativ care ridică și astăzi câteva semne de întrebare, anume primul desen publicat al piesei – și reluat apoi fără alte modificări – (Bader 1978, p. 186, Pl. 36, Fig. 26), unde obiectul este figurat ca având roți, dintre care cel puțin una fiind decorată, nefiind cert că acestea sunt într-adevăr asociate direct cu artefactul în discuție.

Localitatea Tiream (com. Tiream / magh. Mezőterem, germ. Terem, jud. Satu Mare) în preajma căreia se află localizat situl arheologic Movila Cânepii (Kendereshalom) (Németi, Molnar 2014, p. 268–271) se află situată din punct de vedere geologic la extremitatea nord-estică a Depresiunii Pannonice, la contactul dintre microplaca Pannonică şi cea Transilvană (Gligor et alii 2010, p. 30). Încadrată în microregiunea Tăşnad, zona este traversată de Valea Eriului (sau Ierului), fiind drenată de râul omonim. Eriul (Ieru), afluent de dreapta al râului Barcăului străbate o vale lată, cu meandre, care din Pleistocen până în Holocenul Inferior a reprezentat albia râurilor Tisa, Someş, Crasna. Acestea au creat terasele şi meandrele, Eriul şi afluenţii săi ocupând vechea albie de mari dimensiuni a râurilor amintite (Bader 1978, p. 12). Eriul are un bazin hidrografic relativ mare (suprafață de 1.437 km2, lungime de 107 km). Trebuie amintit faptul că din suprafaţa totală inundabilă şi cu exces de umiditate a luncii acestui curs de apă (43.000 hectare), în anii ’60 ai secolului al XX-lea, au fost complet desecate 2.000 hectare, precum și un plan de reamenajare şi îndiguire ce a redat pentru agricultură 50.000 hectare, iar pentru asigurarea drenajului s-a creat un canal colector de 60 km (Ujvári 1972, p. 275–276). Astăzi întregul eco-sistem este complet schimbat, multe din grindurile şi insulele înconjurate de ape fiind uşor de exploatat ca resurse pentru materiale de construcţii (în special nisipuri şi pietrişuri fine) iar ca urmare unele au dispărut deja, altele au fost mai mult sau mai puţin afectate (Fig. 6–8).

Până de curând datele generale din literatura de specialitate despre situl de la Movila Cânepii (Kendereshalom) erau destul de vagi, acesta fiind plasat „mai sus de comuna Tiream” (Bader 1978, p. 34), pe „un grind în valea Ieriului, înconjurat de mlaştini” (Németi 1999, p. 20). Cercetări de teren recente, în cadrul unui proiect coordonat de F. Gogâltan și finanțat de UEFISCDI între anii 2013 – 2015 (Gogâltan, Cordoș, Ignat 2014, p. 7) completează informațiile despre acest sit. Așezarea de tip tell, datând din epoca bronzului, este situată pe un grind în câmpia inundabilă a râului Ier, în imediata vecinătate a actualei localități Tiream (Németi, Molnar 2014, p. 268, Fig. 2). Acest grind – de formă ovală și cu pante domoale – are o altitudine de 125 m, ridicându-se cu circa 4–5 m în peisajul înconjurător actual; așezarea de tip tell a fost semnificativ distrusă de cariera de nisip care s-a dezvoltat în această zonă, încă din perioada interbelică. Nu există foarte multe informații despre istoricul cercetării sitului; primele menţiuni sunt datorate lui Márton Roska, care într-un studiu apărut în 1939 aducea în atenție stațiunile preistorice de la Tiream, Otomani, Socodor și Vărșand, așezări de tip tell din epoca bronzului puternic afectate de intervenții antropice încă din acea perioadă. Două decenii mai târziu, în 1959, János Németi – pe atunci student – aducea la Muzeul (de Istorie a Transilvaniei) din Cluj o serie de materiale arheologice adunate cu prilejul unei periegheze realizate în arealul sitului de la Tiream. Ca urmare, în 1960, profesorul Sándor Kovács, angajat la recent înființatul – la acea vreme (1958) – muzeu din Carei, a fost desemnat să facă investigații, sub îndrumarea Institutului de Arheologie din Cluj. În acest context, au fost întreprinse mai multe periegheze și o săpătură de mici dimensiuni, dar, din păcate documentația acestor cercetări a fost pierdută (Németi 1999, p. 14, 20). În 1966, János Németi va efectua săpături arheologice de salvare, de vreme ce situl era deja afectat de cariera de exploatare a nisipului deschisă aici înainte de cel de-al Doilea Război Mondial; aceste cercetări au fost făcute în partea centrală grindului (pe o suprafață de aproximativ 200 m2, unde mai exista singura porțiune nederanjată, (Németi 1999, p. 20). Au fost deschise atunci 10 secțiuni și două casete, fiind identificate și cercetate două locuințe de mici dimensiuni și o serie de alte complexe arheologice – șapte vetre, mai multe platforme lutuite, dar și trei morminte de inhumație. Datele stratigrafice au indicat existența a șase niveluri de locuire, corespunzând fazelor I–III ale culturii Otomani. Tot în același an, János Németi a recuperat o serie de materiale arheologice de la doi localnici, acestea împreună cu cele descoperite în săpătură ajungând în colecțiile muzeelor din Carei și Satu Mare. Informațiile despre modelul de car miniatural din lut descoperit aici, în 1959 sau 1960, sunt lacunare; prima menţiune despre descoperirea acestui obiect este făcută la câțiva ani după încheierea săpăturilor, fiind datorată lui T. Bader, care amintește „cărucioare şi rotiţe de cărucioare” (Bader 1978, p. 60), iar la vocea Tiream a catalogului descoperirilor enumeră inventarul grupat pe categorii de material, din enunț înțelegându-se că au fost descoperite mai multe „cărucioare” și nu doar unul singur (Bader 1978, p. 129). În ilustrația volumului monografic publicat de Bader în 1978 (Bader 1978, pl. XXXVI) este figurat doar carul miniatural de la Tiream, împreună cu alte roți de la care de cult provenite de la Sălacea, Carei – Bobald, Dindești și Săcuieni, dar și alte modele miniaturale de care („caroserii” conform terminologiei utilizate de T. Bader) descoperite la Sălacea, Săcuieni și Otomani – Cetățuia (Bader 1978, p. 149). Ca o particularitate a acestui desen, de menționat faptul că roțile ilustrate sunt asimetrice, cele din partea din spate fiind mai mari în diametru (și decorate) față de cele frontale.

 

MNIR nr. inv. 17927 

Loc de descoperire: Cuciulata, punct: Pleșița Pietroasă (?), com. Hoghiz, jud. Brașov 

Anul descoperirii: 1958 sau 1959 

Conxtetul descoperirii: săpături arheologice de salvare

Autorul descoperirii: Gh. Bichir

Proveniență: În 1959, piesa a intrat în patrimoniul fostului Muzeu Național de Antichități, actualmente Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”. Prin decizia de transfer 51/1971, piesa a fost preluată de Muzeul de Istorie al RSR, actualmente MNIR.

Material & tehnică: lut; modelare manuală; ardere oxidantă

Dimensiuni: L = 4,2 cm; Linterior = 2,9 cm; lpartea superioară = 1,9 cm; lpartea inferioară = 1,4 cm; H = 2,3 cm; Droată = 1,3 cm (patru roți „reconstituite”, aproape identice ca dimensiuni și formă)

Stare de conservare: Obiect restaurat (cu reconstituirea roților și a osiilor), în stare relativ bună, piesa fiind foarte fragilă.

Încadrare cronologică: sfârșitul perioadei timpurii a epocii bronzului (cultura Schneckenberg); a doua jumătate a mileniului al III-lea a. Chr.

Descriere: Model miniatural al unui car cu patru roți, nedecorat; aspect brut. Realizat din pastă grosieră, cu mică şi nisip în compoziţie, fără urme de finisare și suprafeţe zgrunţuroase. Ardere oxidantă, ce conferă piesei o culoare cărămizie; fără urme de ardere secundară pe nici una din suprafețe. Obiectul păstrat în colecțiile MNIR se compune din „caroseria” (corpul) carului și cele 4 roți cu orificiu pentru osie, care însă nu sunt piese originale, ci reconstituiri realizate de restaurator după desenul publicat inițial de autorul descoperirii. Carul este de formă rectangulară, cu pereţii uşor evazaţi, respectiv cu profil trapezoidal în secțiune; margini nu foarte înalte comparativ cu proporţiile piesei, dar inegale. În partea inferioară a „caroseriei”, patru mici perforații dispuse simetric spre capete, de o parte și de alta, pentru fixarea pe osii. Obiectul pare să se fi păstrat intact din vechime (cu excepția roților și a osiilor, foarte probabil reconstituite de restaurator), fără urme de deteriorare majore, cu excepția unor mici zgârieturi și ciobiri, detalii neilustrate prin desenul publicat de autorul descoperirii (Bichir 1964). Desenul inițial, fără modificări, a fost preluat ulterior într-o serie de publicații de specialitate, având ca temă modelele preistorice de care miniaturale sau subiecte conexe. 

Bibliografie: Bichir 1964, p. 68, fig. 1–2; Bichir 1969, p. 125, Fig. 1/4–5 (imagini ale locului descoperirii); Petrescu-Dâmbovița 1974, fig. 2; Bondár 1990, p. 115, Fig. 9. 1a–b; Schuster 1996, pl. 2. 12; Boroffka 2004, p. 348, fig. 2; Bondár 2012, p. 72, Fig. 26.5 (Fig. 9–10). 

 

 

Ambele obiecte prezentate în expoziție rămân, la peste jumătate de secol de la descoperirea lor, piese cu caracteristici de unicate, în contextul epocii bronzului de pe actualul teritoriu al României și din zonele învecinate. 

Astfel, pentru modelul de car miniatural de la Cuciulata cea mai apropiată analogie – din punct de vedere tipologic și cronologic – o constituie descoperirea de la Börzönce, din Ungaria (Bondár 1990); ambele piese se datează la sfârșitul Bronzului timpuriu. I. Bóna remarca faptul că aceste două descoperiri se situează la extermitățile estică și vestică ale bazinului carpatic, corespunzând ariei de răspândire a culturii Somogyvár–Vinkovci, relativ contemporană cu „orizontul Glina III – Schneckenberg”; în vreme ce în regiunea Transdanubiei astfel de artefacte dispar odată cu sfârșitul culturii Somogyvár, pentru Transilvania se înregistrează numeroase asemenea descoperiri în aria culturii Wietenberg, desigur cu alte caracteristici. Pentru spațiul extracarpatic există o singură descoperire în mediul cultural Glina, anume cea de la Crivăț (jud. Călărași), care ar putea avea similitudini cu piesa de la Tiream, dar informațiile publicate sunt foarte sumare (Schuster 1996, p. 118, nota 57). 

În ceea ce privește modelul de car miniatural de la Tiream, acesta nu are analogii directe în repertoriul descoperirilor de acest fel atribuit culturii Otomani. Totuși, anumite elemente morfologice ale acestuia au similitudini cu piese din această categorie. Astfel, cei patru lobi cvasi-tronconici din cele patru colțuri ale „caroseriei” sunt asemănători cu cei ai carului miniatural de la Pocsaj–Leányvár (Bondár 2012, p. 62, Fig. 22.2), atribuit culturii Gyulavarsánd (Vărșand), contemporană în bună măsură cu fazele mijlocie și tîrzie ale culturii Otomani (Bondár 2016, p. 38–39). De asemenea, în cazul piesei de la Tiream aceiași lobi supra-înălțați, plasați în colțurile carului miniatural, dar și modul de fixare al „caroseriei” pe osii au unele analogii cu elemente morfologice ale piesei de la Vărșand / magh. Gyulavarsánd (jud. Arad), de asemenea aparținând culturii omonime (Bondár 2012, p. 62, Fig. 27.9) (Fig. 13).

Dar, așa cum remarca Maria Bondár într-un articol recent publicat (Bondár 2016, p. 36), toate modelele de care miniaturale de lut descoperite în bazinul mijlociu al Dunării, databile în Bronzul timpuriu și mijlociu, sunt piese cu caracter de unicat, individuale, care nu seamănă decât relativ una cu cealaltă, astfel încât reconstrucția lor și datarea se dovedesc mai degrabă dificile. 

 

* * *

În condițiile în care cele mai multe care miniaturale din lut din bazinul Dunării mijlocii și inferioare nu au fost descoperite în contexte arheologice precis definite (ci doar la modul general, în așezări și necropole) este aproape imposibilă reconstituirea certă a funcționalității lor originale, fie ca obiect votiv, accesoriu sacru în depuneri funerare sau simplu obiect cotidian (Bondár 2012, p. 96–101). Cercetările datorate Mariei Bondár (Bondár 2012, p. 91–96) privind modelele de care miniaturale indică arealul bazinului carpatic ca fiind una dintre posibilele zone de apariție a vehiculelor cu tracțiune animală; alți specialiști pledând pentru emergența relativ simultană a acestora în mai multe regiuni (Mesopotamia, spațiul nord-pontic și zona arcului carpatic), în perioada 4000 – 3500 a. Chr., de unde apoi s-au răspândit spre alte teritorii. De asemenea, apariţia tracţiunii animale, a carului și plugului au fost integrate în metanarațiuni arheologice despre difuzarea inovaţiilor din Orientul Apropiat urbanizat prin intermediul zonei egeene şi Anatolia. Aceste metanarațiuni atrag atenția asupra generalizării unor trăsături culturale la o scară geografică mare prin relații stabilite prin diferite materialități cu o lungă durată din punct de vedere tipologic. În lunga lor durată, este puțin probabil să fie definită o singură funcție sau semnificație a carelor miniaturale distribuite larg în bazinul Dunării mijlocii și inferioare. Specialiștii tind să le considere fie piese cu funcții cultice, fie piese care ar fi putut fi utilizate drept jucării. Trebuie remarcat faptul că decorul unor care miniaturale este asemănător motivelor care ornamentează vase din această epocă. Astfel, cel puțin din punct de vedere stilistic, carele miniaturale și ceramica sunt elemente ale aceleiași constelații de sensuri. În acest sens trebuie amintite ceștile de tip Baden descoperite în contexte funerare de la Budakalász și Szigetszentmárton care au fost obţinute prin adăugarea unei torţi pe latura unui car miniatural (Bondár 2012, p. 30, 41; fig. 5; 15/2). De asemenea, carele miniaturale pot fi implicate în acte de depunere specifice vaselor. De exemplu, în cazul mormântului 177 de la Budakalász (considerat un cenotaf), estetica depunerii castronului, vasului cu picior și a vasului în formă de car miniatural este asemănătoare cu cea din depozitele de vase (Bondár, Raczky 2009, p. 96, pl. LXXVIII-LXXIX). Această variabilitate tipologică și depozițională pledează pentru o cercetare amănunțită atât a „biografiei” carelor miniaturale (de la sursa lutului, modelare, ardere etc.), cât și a contextelor arheologice în care acestea sunt descoperite. Dar toate aceste cunoștințe și ipoteze de lucru pot fi reconsiderate prin noi descoperiri arheologice și studii.

 

 

BIBLIOGRAFIE

Bader 1978 – T. Bader, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Bichir 1960 – Gh. Bichir, Săpăturile de salvare de la Cuciulata (r. Rupea, reg. Stalin), Materiale şi Cercetari Arheologice, 7, 1960, p. 351–359 

Bichir 1964 – Gh. Bichir, Săpăturile de salvare de la Cuciulata (r. Rupea, reg. Braşov), Materiale şi Cercetari Arheologice, 8, 1962, p. 283–290 

Bichir 1964 – Gh. Bichir, Autour du problème des plus anciens modèles de chariots découverts en Roumanie, Dacia N.S. 8, 1964, p. 67–86

Bóna 1994 – I. Bóna, Voitures et maquettes de voitures dans les cultures des tells, în vol. Le Bel Age du Bronze en Hongrie. Catalogue de l’exposition, Musée Archéologique de la Ville Dijon, du 19 mars au 16 mai 1994, Centre Européen d’Archéologie du Mont Beuvray, Pytheas Éditions, 73–75.

Bondár 1990 – M. Bondár, Das frühbronzezeitliche Wagenmodell von Börzönce, Communicationes Archaeologicae Hungariae 1990, p. 77–91

Bondár 2012 – M. Bondár, Prehistoric wagon models in the Carpathian Basin (3500–1500 BC), Archaeolingua Alapítvány, Budapest, 2012

Bondár 2016 – M. Bondár, A new Bronze Age wagon model from Szombathely-Motel, Ziridava. Studia Archaeologica, 30, 2016, p. 27–42

Bondár, M., P. Raczky (ed.) 2009 – M. Bondár, P. Raczky (ed.), The Copper Age cemetery of Budakalász, Budapest, 2009

Boroffka 2004 – N. Boroffka, Bronzezeitliche Wagenmodelle im Karpatenbecken, în vol. Rad und Wagen. Der Ursprung einer Innovation. Wagen im Vorderen Orient und Europa, M. Fansa, S. Burmeister (eds.), Wissenschaftliche Begleitschrift zur Sonderausstellung „Rad und Wagen. Der Ursprung einer Innovation. Wagen im Vorderen Orient und Europa“ vom 28. März bis 11. Juni 2004 im Landesmuseum für Natur und Mensch, Oldenburg. Archäologische Mitteilungen aus Nordwestdeutschland, Beiheft 40, Verlag Philipp von Zabern, Mainz am Rhein, 2004, p. 347–354

Boroffka 2013 – N. Boroffka, Transport and the symbolic meaning of vehicles, în. vol. The Oxford Handbook of the European Bronze Age, H. Fokkens, A. Harding (eds.), Oxford Univeristy Press, Oxford, 2013, p. 894–895 

Gligor et alii 2010 – V. Gligor, Ș. Bilaşco, S. Filip, N. David, Potenţialul morfologic al microregiunii Tăşnad, Geographia Napocensis, 4 (2), 2010, p. 28–47

Gogâltan, Cordoș, Ignat 2014 – F. Gogâltan, C. Cordoș, A. Ignat, Foreword, în vol. Bronze Age tell. Tell-like and mound-like settlements on the Eastern frontier of the Carpathian Basin. History of research, F. Gogâltan, C. Cordoș, A. Ignat (eds.), Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2014, p. 7

Németi 1999 – J. Németi, Repertoriul arheologic al zonei Careiului, Institutul Român de Tracologie, Bucureşti, 1999

Németi, Molnar 2014 – J. Németi, Z. Molnar, Tiream „Holmul cânepii = Kendereshalom”, Satu Mare County, în vol. Bronze Age tell. Tell-like and mound-like settlements on the Eastern frontier of the Carpathian Basin. History of research, F. Gogâltan, C. Cordoș, A. Ignat (eds.), Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2014, p. 268–271 

Ordentlich, Chidioşan 1975 – I. Ordentlich, N. Chidioșan, Cărucioarele miniatură din lut aparţinând culturii Otomani (epoca bronzului) de pe teritoriul României, Crisia, 5, 1975, p. 27–44

Petrescu-Dîmbovița 1974 – M. Petrescu-Dîmbovița, La civilisation de Glina III à la lumière des nouvelles recherches, Preistoria Alpina, 10, 1974, p. 277–289

Schuster 1996 – C. Schuster, Despre cărucioarele din lut ars din epoca bronzului de pe teritoriul României. Über die Tonwagenmodelle auf dem Gebiete Rumäniens in der Bronzezeit, Thraco-Dacica 17 (1–2), 1996, p. 117–137

Ujvári 1972 – I. Ujvári, Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 

*** 1982 – Hartă topografică scara 1:25000, foaia L-35-75-B-a. Direcţia Topografică Militară. 

*** 2014 – Munţii Perşani, în Wikipedia, enciclopedia liberă, http://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_Per%C8%99ani; accesat în data de 03.01.2014