CRAVAȘA LUI EMIL REBREANU
Text: Cornel C. Ilie, Ionuț Drăgoiescu / Foto: George Nica, fototeca MNIR
Cravașa din piele împletită, cu mâner din argint decorat cu motive vegetale, a ajuns în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României în anul 1984, fiind oferită instituției noastre de către doamna Emilia Cofariu-Dumbreanu, care ne-a “lăsat” și emoționanta poveste a cravașei. La sfârșitul anului 1916, Emil Rebreanu, sublocotenent în armata austro-ungară, ajunge în satul Ibănești (Mureș). Învățătorul din sat, Dumitru Cofariu, era în vizorul autorităților imperiale deoarece își manifestase simpatia pentru armata română, după ce aceasta intrase în Transilvania în vara anului 1916. Emil Rebreanu, știind că învățătorul este în pericol, l-a îndemnat să treacă împreună cu familia (avea soție și șase copii), cel puțin pentru o perioadă, peste munți. I-a promis că va avea el grijă de mama sa foarte bătrână și de gospodărie. Cofariu i-a ascultat sfatul; iar când, după scurt timp, a revenit în Ibănești, a constatat că tânărul ofițer își ținuse promisiunea. Ca semn de mulțumire, Sabina Cofariu, soția învățătorului, însărcinată fiind, i-a promis că următorul copil pe care îl va avea se va numi Emil (dacă era băiat) și Emilia (dacă era fată). În fața acestei dovezi de recunoștință, Emil Rebreanu a dăruit Sabinei propria cravașă de călărie (pentru cazul în care nou-născutul era băiat) și o pereche de cercei din aur (dacă ar fi fost fată). La scurt timp s-a născut o fată, care a primit numele de Emilia, iar obiectele dăruite de tânărul ofițer au ajuns în posesia sa.
EMIL REBREANU
Emil Rebreanu s-a născut pe 17 decembrie 1891, în satul Maieru (Bistrița); era al cincilea născut, dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai soției sale, Ludovica. Primele două clase primare le-a făcut la Prislop, apoi a fost mutat la școala din Năsăud. După ce a terminat școala elementară, a fost transferat de către tatăl său la liceul românesc din Năsăud, apoi la cel maghiar din Bistrița. Din cauza greutăților materiale ale familiei a fost nevoit să-și întrerupă studiile. În toamna anului 1910, Emil s-a angajat ca ajutor notarial în comuna Pata, de lângă Cluj. Fiind hotărât să-și termine studiile, s-a înscris la liceul din Turda, apoi la cel din Șimleu, reușind să-și ia bacalaureatul. Avea intenția să urmeze studii superioare de Drept.
După izbucnirea războiului, în vara anului 1914, Emil a fost chemat la Bistrița, pentru recrutare, fiind repartizat la școala militară de artilerie din Târgu Mureș. În martie 1915, unitatea din care făcea parte Emil Rebreanu a fost trimisă să lupte pe frontul Galiției. Prima scrisoare de pe front a cadetului Rebreanu, scrisă pe „țeava tunului”, a fost expediată pe 5 aprilie 1915. La scurt timp a fost avansat sublocotenent și a fost trimis pe frontul Italian, unde a rămas până în primăvara anului 1916. Ca ofiţer s-a remarcat prin purtarea sa corectă faţă de subordonaţi, iar pe câmpul de luptă s-a distins prin faptele sale de arme, motiv pentru care a fost decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie”. În vara anului 1916, Emil a fost mutat la Tirol și de aici în Wolhynia, pe frontul de răsărit. Regimentul său a fost trimis să lupte pe frontul românesc, tânărul sublocotenent făcând parte din Brigada 16 Infanterie, aflată la Ghimeș.
În acest moment începe drama lui Emil Rebreanu, care se vede pus în situația de a lupta împotriva românilor din Vechiul Regat. Decizia sa de a dezerta din armata austro-ungară pentru a trece la români este de înțeles. Emil a părăsit localul infirmeriei Brigăzii 16 Infanterie, unde se afla internat, în noaptea de 10 spre 11 mai 1917, încercând să se strecoare printre rețelele de sârmă ghimpată, însă a fost prins de către o patrulă de ofițeri. Pe 11-12 mai 1917, Emil Rebreanu a fost judecat de Curtea Marţială a brigăzii, acuzat de crimă de dezertare şi spionaj, fapt pentru care a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Execuţia a avut loc la data de 14 mai 1917, foarte aproape de graniţa Austro-Ungariei cu România. Rebreanu a cerut să fie înmormântat dincolo de graniţă, pe pământ românesc, dar dorinţa i-a fost refuzată. Moartea a fost anunţată familiei de către croatul Jovan Kurici, ordonanța sa. După război, fratele său, marele scriitor Liviu Rebreanu, reuşeşte să identifice locul execuției și al mormântului și îi îndeplinește ultima dorinţă. Exhumarea şi reînhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Emil, de la Ghimeş la Palanca (județul Bacău), s-a făcut la 2 octombrie 1921, în cadru oficial, cu concursul societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”. Pe acest loc a fost ridicat și un monument comemorativ.
EMIL REBREANU și „PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR”
„Pădurea Spânzuraților s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzurați, în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenu pleca la Conferința Păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost tratați cehii de către conducătorii monarhiei austriece. Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani bucovineni (...).
Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student devenit ofițer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat și executat prin ștreang, încă din mai 1917. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum condițiile sau oarecari amănunte. În epoca aceea tulbure, când ostilitățile la noi, încă nu încetaseră de tot, n-aveai nici de unde să iei informații. A trebuit să mai treacă câteva luni până ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întâmplat tragedia aceasta a unui tânăr de 25 de ani. Între timp ispăvisem transcrierea lui Ion și acum în toate nopțile, în fața biroului, mă zbuciumam cu Pădurea Spânzuraților. Am început romanul de vreo patru ori, câte treizeci până la cincizeci de pagini. Simțeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în timp ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul. Nu era nimeni și nimic... când însă bătăile acelea misterioase s-au repetat nopți de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată.
Și atunci am pornit să caut și să găsesc negreșit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat (în mai 1920, n.n.). Și, după multe cercetări și destule peripeții, l-am descoperit în sfârșit la Ghimeș, într-o livadă, la marginei fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat și îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat și osândit. Am fost în odăița în care și-a petrecut ultimele ceasuri și de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reședință. A cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă, frumușică, la care am găsit câteva răvașe de-ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără cozoroc pe care a trebuit să o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc. L-am dezgropat apoi și osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniță, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i se admisese.
Și de atunci am putut scrie liniștit la Pădurea Spânzuraților. Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulțumit și o semnificație pentru eroul romanului... Subiectul Pădurii Spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intevenit contactul cu viața reală și cu pământul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea Spânzuraților s-au n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zomișlește în sufletul creatorului...”. (Liviu Rebreanu, Jurnal I, Editura Minerva, 1984)
1917: un an dramatic pentru familia Rebreanu
Execuția lui Emil nu a fost singura dramă a familiei Rebreanu în 1917. În luna martie a aceluiași an, Sever Rebreanu a încetat din viață, la vârsta de 13 ani, în urma unei pneumonii. Un alt frate, Virgil, se înrolase ca voluntar în armata austro-ungară. A fost rănit în 1916 şi, deşi nerefăcut complet, a fost trimis pe frontul rusesc, unde a fost grav rănit de explozia unui obuz. Rămas paralizat, a încetat din viaţă într-un spital din Budapesta, pe 16 mai 1917 (la două zile după ce fratele său fusese executat).
