Fructiera lucrată de Paul Telge pentru regele Carol I
Text: Raluca Mălăncioiu; foto: Marius Amarie
Fructiera din argint, în stil victorian, semnată Paul Telge, a fost transferată în administrarea Muzeului Național de Istorie a României în anul 1974, de la Studiourile Cinematografice Buftea (unde fusese adusă de la Palatul Cotroceni și unde era întrebuințată ca recuzită în producția cinematografică!).
Descrierea
Centrepiece din argint, care putea fi folosit, la așezarea mesei, ca bombonieră sau fructieră, după specificul meniului. Piesa este construită sub forma unui grup statuar, impresionant prin acuratețea detaliilor și prin redarea personajelor cu deosebită măiestrie. Personajul principal al grupului statuar este zeul Neptun, cel care susține talerul în formă de scoică. Zeul este așezat pe o stâncă, situată în centrul piesei, cu sceptrul sprijinit la spate. În compoziția sculpturală silueta lui Neptun este constrabalansată de figura unei sirene, înfățișată într-o îmbrățișare extatică. Ambele personaje poartă coroane de lauri, în plus sirena poartă flori în păr, la tâmple. Cele două personaje centrale sunt încadrate, din lateral, pe diagonala lungă a obiectului, de doi amorași ce trag frâiele unor atelaje conduse de cai fantastici – creaturi marine, cu înotătoare de păsări marine în loc de copite și înnaripate cu membrane acvatice. Amorașul din dreapta suflă într-un corn. Împrejurul stâncii, tabloul marin este consolidat prin redarea unui ambient specific. Se remarcă forma unui crustaceu, în partea frontală a piesei, şi a unei broaște ţestoase, în spate, înconjurate de cochilii, alge și floră marină. Scena pare a fi inspirată din cortegiul mitologic al cuplului Neptun și Amfitrita (nimfă uneori reprezentată cu un corp de sirenă), purtat de un car tras de cai înaripați.
Grupul statuar, care reprezeintă atracția vizuală principală a obiectului, este construit pe un postament tronconic, cu două trepte canelate, în plan oval, cu retrageri succesive, și este așezat pe patru picioare reduse. Picioarele, cu format vegetal, se înalţă pe postament, prin motive vegetal-florale dintre care cele dispuse la capetele diagonalei mici înconjoară câte un cartuş oval, surmontat de o scoică cu perlă. Spațiul rezervat grupului statuar de pe postament este delimitat de treptele din caneluri line ale postamentului printr-o bordură din fir răsucit și zimțat pe una dintre laturi.
Talerul redă stilizat forma unei cochilii de scoici din familia stridiilor. Colecționarea scoicilor se bucura de o mare popularitate spre sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, astfel încât forma de scoică, precum și imaginile cu scoici erau integrate în majoritatea artelor decorative. În argintăria de masă, motivul scoicii a fost deosebit de întrebuințat, nu numai datorită inspirației artistice, cât și practic, datorită formei ușor adaptabile a scoicii pentru a păstra conținutul ca într-un vas. Scoica, în compoziția fructierei pe care o prezentăm, este integrată atît din punct de vedere strict tematic, ornamental, surmontând cele două medalioane, dar și funcțional. Reprezintă o formă ideală de recipient, pentru păstrarea conținutului fructierei/bombonierei.
Centrepiece – ul, după denumirea englezească, reprezenta, în argintăria de masă, piesa centrală care domina și sublinia specificul ceremonial al unei mese. Denumirea franceză, surtout, aduce o precizare în plus. În mod particular, nu doar că este amplasat în careuri centrale ale aranjamentului veselei la o masă festivă, dar putem recunoaștem un astfel de obiect după dimensiunile care depășesc celelalte obiecte specifice mesei, astfel încât este deasupra tuturor. O identificăm drept cea mai înaltă piesă din categoria argintărie pentru masă, apropiată de dimesiunea candelabrelor, cu rol de servire, dar, mai ales, în stabilirea caracterului ceremonial deosebit al mesei. De multe ori într-un sourtout erau încorporate corpuri de iluminat, sfeșnice, în perechi, alături de celelalte vase principale de servit. Aceast tip de piesă se distinge ca o categorie de argintărie al cărei rol decorativ, ceremonial, devansează rolul funcțional. Fie că este fructieră, bombonieră sau castron pentru legume sau sosuri, se deosebește prin amprenta decorativă de amploare.
Tipologic, sourtout-ul ia naștere, ca piesă distinctă, la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind folosită pentru mesele festive. Este amplasată și reprezintă mijlocul mesei. Inițial, era o construcție cu caracter piramidal, ce cuprindea un postament pe care erau aranjate în mod simetric, sfeșnice, oliviere, sosiere, mutardiere, recipiente pentru sare și piper etc. În partea centrală a acestei piese se afla un castron cu capac decorat somptuos, cu sculpturi în loc de protuberanțe sau butoane.
Pentru meșterii argintari un sourtout era o provocare de a-și etala îndemânarea și imaginația, costurile fiind pe măsură. Revoluția franceză, precum și prefacerile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa au redus dimensiunile opulenței meselor festive și au simplificat ceremonialul aranjamentului mesei, chiar și la curțile regale. Piesa centrală nu mai este o compoziție piramidală, ci este înlocuită de un obiect care se evidenția prin ornamentație și dimensiuni. Un castron sau o legumieră, un coș pentru flori putea fi centrul unei mese festive, fără a-i diminua din importanța festivă. La începutul secolului al XIX-lea încep să fie folosite preponderent, ca piese centrale, fructierele sau bombonierele, compuse fie din platouri suprapuse, fie cu diverse construcții sculpturale, coloane sau grupuri statuare de susținere. Până la sfârșitul veacului orfevrierii vor concepe astfel de obiecte, sub diferite influențe ale stilurilor vechi de inspirație istorică, cu îmbinări inedite între teme stilistice vechi însă prin tehnici noi. Neo-clasicismulului de la începutul secolului al XIX-lea îi va urma neo-renascentismul, iar combinațiile dintre temele, dar și tehicile dobândite din vechime, aprofundate și perfecționate, sunt nelimitate în arta metalelor prețioase în secolul al XIX-lea.
Perioada Napoleon al III-lea este o perioadă deosebit de prolifică pentru arta metalelor prețioase, iar din punct de vedere artistic, Franța din timpul celui de-al doilea imperiu va influența întreaga branșă a meșterilor argintari, fiind un reper pentru moda timpului. Combinații de motive decorative gotice, cu cele baroce și rococo, puse în forme care urmau o linie clasică... orice era posibil, iar meșterii vremurilor se întreceau în fantezie și echilibrul formelor.
Orfevrierul berlinez Paul Telge, ales argintar oficial al Curții Regale Române în timpul regelui Carol I, nu a fost numai un cunoscut artizan pentru medalii și decorații ci și un bijutier minuțios. Paul Telge, unul dintre conducătorii breslei orfevrierilor din Berlin, a fost un personaj implicat în viața societății cu preocupări cultural-istorice din Germania, de la sfârșitului secolului al XIX-lea. Experiența de membru al Societății pentru Antropologie, Etnologie și Preistorie din Berlin și al Societății de Istorie și Patrimoniu Cultural a Provinciei Brandenburg îi conferă un avantaj în activitatea de meșter argintar, prin studiul și cunoașterea apropiată a pieselor istorice din material prețios. În același context, Paul Telge s-a numărat printre restauratorii de excepție pentru perioada în care și-a desfășurat activitatea. Printre cele mai valoroase tezaure pe care le-a restaurat se numără și Tezaurul de la Pietroasa, expus astăzi la MNIR, în forma pe care i-a redat-o în anul 1884 argintararul berlinez, „giuvaergiu și tehnician al Muzeului din Berlin”.
Argintăria lucrată de Paul Telge se remarcă prin minuțiozitatea detaliilor, precizia tehnicii și cunoașterea foarte fină a stilurilor istorice, pe care le îmbină în mod armonios. Într-o perioadă a metalului comun argintat, preferat de burghezie și nu numai, Paul Telge aprecia argintul masiv și conferea noblețe lucrărilor sale prin originalitatea abordării temelor și tehnica la nivel înalt. Execuția impecabilă a operelor lui amintește de meșteșugul vechilor bresle ale argintarilor germani. Redarea naturalistă a motivelor vegetal-florale din compoziția ornamentală a fructierei este echilibrată și stă ca dovadă a unei iscusințe înalte a autorului. Încă un mod de decorare la modă la sfârșitul secolului, motivul vegetal-floral bogat, redat cât se poate de apropiat de natură, atinsese apogeul în jurul anilor 1850, prin abundența de coroane arboricole, crengi și frunze de toate specile, lucrate în metal prețios imitând aproape perfect natura. Personajele mitologice romantice, alese de artist pentru a ornamenta fructiera pe care muzeul o păstrează în colecțiile sale, sunt mai des întâlnite în arta decorativă din secolul al XVIII-lea. În perioada stilului victorian englez sau Napoleon al III-lea, în Franța, tema este atinsă sporadic în ornamentarea argintăriei. Prin raritate și execuție exemplară, piesa din colecția MNIR reprezentă o capodoperă a epocii.
