Garnituri de podoabe nobiliare din Transilvania
Text: Cristina Anton Manea / Foto: Marius Amarie
Garnituri de podoabe nobiliare: surguci, centuri pentru sabie, lanțuri pentru caftan, nasturi, pinteni. Nr. inv: 72720 (a aparținut principelui Gabriel Bathory), C 554 - C 601 (a aparținut principelui Gabriel Bethlen), 86165 - 86193, 82620. Materiale: argint, argint aurit, catifea, email, pietre prețioase și semiprețioase. Tehnică: batere, gravare, filigranare. Datare: secolul XVII.
Printre piesele secolului al XVII-lea expuse în Tezaurul Istoric al Muzeului Național de Istorie a României figurează și două garnituri de podoabă nobiliară din Transilvania cărora li se adaugă alte două aflate acum în depozit. În muzeul din Târgu Mureș mai există două asemenea garnituri, astfel că, în prezent, sunt șase seturi complete de piese de acest gen cunoscute în țară. Aceste garnituri se compun din surguci, paftale pentru mantie, centură pentru sabie cu lanțurile de prindere a acesteia și butoni sau nasturi, bogat cizelate și montate cu pietre semiprețioase. Asemenea garnituri complete sau numai unele dintre componentele lor au fost purtate de nobilimea din Transilvania, dar și de boierimea Țărilor Române în tot cursul perioadei menționate. Fiecare piesă a unei asemenea garnituri a avut o evoluție diferită, dar în set complet au fost atestate abia în secolul al XVII-lea și au dăinuit până în primul deceniu ale celui de al XVIII-lea.
Vom începe prezentarea acestor garnituri cu surguciul sau panașul1, medalion cu pene înfipt în cușmă printr-o clamă lipită pe revers. El pare să reprezinte o sinteză dintre mănunchiul de pene atașat coifului2, medalioanele purtate la beretă sau pălărie, începând de la sfârșitul secolului al XV-lea, și broșa cu pene pe care sultanul o avea fixată pe turban, deasupra frunții. În timp ce, la începutul secolului al XVI-lea, coiful continua să se împodobească cu o aripă de pasăre din metal, batantă pe o tijă cizelată și prevăzută cu tuburi pentru pene, nobilimea occidentală purta berete împodobite cu aplice și medalioane din metal prețios, decorate cu pietre și perle, fără pene. Dar piesele purtate în Țările Române par să fi contopit cele două podoabe, fiind o combinație a acestor două sisteme de împodobire, preluând în limba română o denominare otomană, iar în limba maghiară desemnată de mai multe denumiri precum: forgo, medaly, tolltok sau boglar. Înseamnă că surguciul/panașul a fost preluat de costumul civil de la cel militar spre sfârșitul secolului al XV-lea, dar și de la cel otoman în secolul al XVI-lea unde sultanul și suita sa purtau pe turban bijuterii, de multe ori încărcate cu pene.
Lui Neagoe Basarab i se atribuie cea mai veche folosire a cuvântului surguci când, la moartea fiului său, aduce ca omagiu icoanei lui Iisus Pantocrator “coroana și surguciul” lui Teodosie ca să se confecționeze o ferecătură din metalul lor3.
Sub forma unei aripi de pasăre apare descris într-un inventar transilvănean din 1529 – „o gheară de grifon cu două aripi din argint aurit”4. Cu acest aspect se înfățișează și ornamentul pentru coif atribuit principelui Transilvaniei, apoi rege al Poloniei, Ștefan Bathori, păstrat la Cracovia și alte două aflate la Muzeul Național al Ungariei5.
De la aceasta s-a trecut la medalionul circular, oval și, foarte rar, pătrat care avea pe spate tubul sau tuburile de fixare verticală a penelor. De altfel, Ștefan Bathori a fost primul reprezentat purtând surguciul/panașul cu pene la cușmă încă din 1576: într-o gravură poartă o piesă frontală, într-un tablou poartă o alta dispusă lateral de la care se vede numai partea superioară, respectiv, porțiunea triunghiulară din metal prețios cu pene. La un moment dat medalionul s-a prelungit cu trei limbi din același metal, curbate într-o parte, determinat de sistemul de fixare a broșei pe cușmă, deasupra urechii, așa cum se prezintă el în mai multe documente ilustrative.
În Țara Românească s-au păstrat trei exemplare din prima categorie, datate în prima jumătate a secolului al XVI-lea: două în tezaurul descoperit la Coveiu, județul Dolj și unul descoperit în împrejurimile Urzicenilor. Sinteza acestor trei exemplare se conservă în Muzeul Național Maghiar sub forma unei piese ovale, cizelată cu animale fantastice și cinci casete pătrate cu pastă de sticlă6. Dar, s-ar putea ca aceste trei piese, ca și cea de la Budapesta, să fie podoabe pentru cal, să reprezinte o aplică care se fixa pe fruntea calului, cu atât mai mult cu cât nici una dintre ele nu prezintă un sistem de prindere pe revers7.
Informațiile documentare încep să se adune de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Lista bijuteriilor furate în 1594 lui Petru Șchiopul la Bozen înregistra printre altele: patru pene din aur ciocănite…un canaf8 din pene de bâtlan fixate în aur împodobit cu perle și rubine… un canaf din pene de bâtlan simple montate în aur împodobit cu cinci smaralde, patru rubine, un safir..la care se adaugă un panaș (cimier) montat cu diamante, adică cinci pene de aur…9.
Un surguci sau panaș din aur „cu balassi, rubine fațetate, diamante mari și mici șlefuite plăcuțe, smaralde plăcuțe și perle” a primit Zottu Tzigara de la socrul său, Petru Șchiopul10, iar în lista averii aceluiași domn sunt menționate alte trei medalioane cu pene: unul acoperit complet cu rubine și diamante, iar pe clamă lapis-lazuli, altul din aur cu lobii și clama montată cu rubine mari și un diamant, iar ultimul din aur cu turcoaze și rubine11. Totuși, în stampa contemporană unde a fost reprezentat împreună cu fiul său, nu poartă niciun medalionul pe cucă, iar portretul de la Mânăstirea Galata nu poate fi luat în considerare, fiind o lucrare din secolul al XIX-lea.
Mihai Viteazul a primit din partea sultanului, la Brașov, un surguci/panaș cu diamante12. De altfel, Mihai Viteazul a fost primul domn care apare în gravurile contemporane cu capul acoperit de o cușmă din blană decorată pe partea dreaptă de broșa cu pene care pare să aibă în mijloc un diamant mare; un surguci circular decorat cu pietre poartă într-o altă gravură, destul de asemănătoare cu cea din tabloul lui Franz Francken II alături de Rudolf al II-lea, în timp ce în tabloul aceluiași pictor, intitulat „Herodiada și Irod”, poartă un turban decorat cu o piesă foarte complicată: un medalion oval surmontat de un romb cu pene, așezat oblic. Contemporanul său, Ieremia Movilă a fost reprezentat pe vălul său funerar cu un surguci similar, la care penele se înălță vertical dintr-un tub evazat la deschidere, destul de apropiat ca formă și motiv decorativ cu cel purtat de Gabriel Bethlen într-un tablou contemporan13. Dar cea mai ciudată și neobișnuită piesă este cea cu care, același Gabriel Bethlen, apare într-o gravură din 1519: un surguci pătrată, decorat cu volute, în mijloc căruia pare să fie montat un diamant, iar penele se înalță evantai dintr-un singur tub14.
De altfel, principele Gabriel Bethlen pare să fi avut cele mai multe și mai variate piese de acest gen și este singurul despre care se știe că își cumpăra diamante tocmai pentru împodobirea unor asemenea bijuterii15. În aceiași perioadă, domnul Moldovei Gaspar Grațiani (1619 - 1620), în gravura contemporană, este împodobit cu un medalion decorat cu perle și pietre prețioase fixat pe bordura cușmei de blană, iar din spatele bordurii se înalță un mănunchi de pene înfipte într-un suport metalic cizelat.
Despre surguciurile purtate pe partea stângă de Matei Basarab și Vasile Lupu în stampele contemporane, deci invizibile, nu avem nici o informație, dar unul dintre cele ce i-au aparținut lui Vasile Lupu pare să fi fost cea mai bogat ornamentată și mai valoroasă bijuterie de acest gen. Aceasta l-a impresionat și pe solul principelui Transilvaniei Ioan Kemeny, care menționa în jurnalul său că era decorată cu cinci diamante deosebit de mari și unul la fel montat la inel16. În schimb, în toate portretele votive, domnul Moldovei a fost zugrăvit cu un surguci care pare să fie același: un medalion circular cu trei tuburi scurte, verticale, în care au fost fixate penele și cam aceliași tip de piesă poartă fiul său, Ioan, pe tapițeria de la Mitropolia Moldovei.
Domnii următori – Gheorghe Ștefan, Mihnea al III-lea sau Grigore Ghica sunt înfățișați purtând aceeași podoabă la cușmă, iar ultimul chiar o bijuterie fără pene în portretul din 166417.
Forma surguciului și cizelarea lui era la dispoziția bijutierului, dar linia generală rămâne aceeași: un disc circular sau oval din care se înalță fie un pentagon înalt, fie trei limbi subțiri curbate într-o parte. Cu aceste variațiuni forma surguciului nu s-a schimbat aproape jumătate de secol, nici chiar elementele decorative, astfel că domnul Moldovei, apoi al Țării Românești, Gheorghe Duca (1665 - 1666; 1668 - 1672; 1678 - 1683 și al Țării Românești 1674 - 1678) poartă, în portretul votiv de la Mănăstirea Cetățuia, o piesă similară cu cea a lui Ieremia Movilă, sau cu cea a lui Antonie Ruset din fresca de la biserica Sfântul Nicolae din Iași. Cu asemenea surguciuri sunt reprezentați conducătorii celor trei țări carpato-danubiene până după deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea; îl poartă și Constantin Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat, de multe ori cu o formă modificată – el se arcuiește după bordura pălăriei, iar cizelarea este executată cu motive decorative vegetale, dar susține același mănunchi de pene.
În aceste condiții putem considera supoziția conform căreia, cel târziu de la sfârșitul secolului al XVI-lea, surguciul a devenit simbol princiar/domnesc ca fiind reală. El a înlocuit coroana cu care domnii Țărilor Române fuseseră reprezentați în fresce și continuau să mai fie împodobiți în unele dintre acestea, însă simbolic. Presupunerea se transformă în certitudine, odată cu momentul 1653, când domnul Moldovei Gheorghe Ștefan a tăiat capul uneia dintre slugile sale care își însușise un surguci de preț din tezaurul lui Vasile Lupu „dzicându că: de ar hi oprit un lucru ce i s-ar cuvini lui l-ași hi iertat eu. El au furat un lucru ce să cuvine unui domn”18. „Un surguci de aur și de nestemate de mare preț și vrednic de un rege” era prins pe calpacul de samur al domnului Țării Românești, Constantin Șerban la ungerea ca domn19.
Un surguci a primit Hrizea din Bogdănei de la seimeni când l-au ridicat domn în 1655 și tot un surguci i-a dăruit același Gheorghe Ștefan lui Grigore Ghica la venirea pe tronul Moldovei în 165720, probabil dintre cele găsite în tezaurul lui Vasile Lupu. Și poate că tot dintre acele bijuterii a vândut el la Viena „unum ornamentum capitis aureum” cu diamante în care se înfigeau trei pene și un altul cu diamante și trei mărgăritare în partea de sus21.
Faptul că în Transilvania statutul din 1666 referitor la îmbrăcăminte interzicea stărilor nenobile să poare cușmă din blană – „iar din oameni proști, nimeni să nu cuteze a-și face [cușmă] d-apoi să mai poarte”, fără să pomenească nimic de surguci/panaș pare să ne întărească convingerea că piesa era destinată mai ales principilor, deși, așa cum vom vedea mai departe, era purtat și de unii nobili, spre încheierea veacului22.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea broșele-pandantiv cu personaje, mai ales din repertoriul mitologiei antice, animale marine și terestre, naturale sau fantastice, emailate, cu anturaje de pietre colorate și perle, se multiplicau și se înșirau coliere sau lanțuri. Asemenea broșe au pătruns și în componența garniturilor nobiliare. Un set compus din plăcuțe înșirate și decorate cu motive vegetale, personaje emailate și pietre este expus în Tezaurul Istoric și circumscrie un surguci sub forma unui medalion circular în care este o lebădă ce-și hrănește puii cu propriul ficat, conform legendei, scenă emailată în culori cât mai naturale. Tot atât de colorat de pietre și perle este surguciul singular din aceiași expoziție, format dintr-un medalion cu cercuri de pietre colorate, nervuri curbate spre capăt și, pentru ca piesă să fie cât mai înrudită cu pandantivele la modă în tot cursul secolului al XVII-lea, îi atârnă ca pendeloque o piatră verde, probabil din pastă de sticlă23.
După ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, Apor Peter descria cu nostalgie obiceiurile și ținuta nobilimii ardelene la sfârșitul secolului al XVII-lea, povestind că cea mai înaltă purta cușma din două blănuri de nurcă decorată cu un medalion montat cu pene de cocor, cea situată pe o treaptă mai jos cușma confecționată dintr-o singură blană de jder cu o „bokreta” sau „forgo” din perle și pietre cu două pene verticale, iar în altă parte relata că, vara, tinerii purtau panaș lucrat din flori, iar cei mai în vârstă purtau pălării decorate cu un mănunchi de pene negre de struț24, legate în față cu o panglică din fire de aur și perle25. Asemenea pamblici din fir de aur pentru fixarea suportului din pene au fost menționate încă din timpul lui Ștefan Bocskai26, apoi, într-un document din 1665 ca –„panglică pe care este prins un medalion din aur cu multe perle care se fixează în fața unei pene de struț”27.
Dar și doamnele purtau surguci, probabil încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, deși dovezile sunt puține și insuficiente, astfel că nu știm cum putea să arate „scufia aurită cu pene” din zestrea Zamfirei Movilă din 157528, și cu atât mai puțin poate fi însușit portretul de la Mânăstirea Galata a Mariei, fiica lui Petru Șchiopul, unde aceasta poartă o cușmă masculină decorată cu surguci29. În schimb reprezentarea doamnei Tudosca pe acoperământul de mormânt de la biserica Trei Ierarhi, cea a Ecaterinei, cea de-a doua soție a lui Vasile Lupu, în fresca de la Mânăstirea Golia, și cea a Anastasiei Duca cu fiicele sale, în fresca de la Mânăstirea Cetățuia, sunt argumente suplimentare că surguciul era purtat și de doamne, ca simbol domnesc și numai de acestea.
În concluzie, sinteza dintre un ornament militar și unul civil, surguciul a fost păstrat atâta timp cât a înglobat cele două simboluri; atunci când i-au dispărut semnificațiile, întâi cea militară, devenind o bijuterie care și-a pierdut valoarea ornamentală atunci când nu s-au mai purtat veșmintele la care se asorta.
Medalionul surguciului în formă și sistem decorativ a fost elementul principal în construirea lanțurilor pentru caftan, dolman sau mintean și al centurii pentru sabie din componența unei garnituri, dar, în timp ce surguciul a fost numai o bijuterie, o podoabă, lanțurile de caftan și centurile au fost și piese funcționale.
Lanțul de caftan închidea haina sub gât, pe piept, dar permitea și păstrarea ei pe un umăr atunci când era aruncată spre spate. Denumirea de lanțuri de caftan este descriptivă și pare improprie, dar un termen special nu am găsit în niciunul dintre documentele românești parcurse, mai ales pentru că s-au păstrat numai inventare de averi feminine și aproape de loc cele masculine pentru Țara Românească și Moldova. Numai în Transilvania l-am întâlnit pe cel de „mentekőtő”, care în traducere desemnează tocmai denumirea folosită de noi în limba română. Cred, totuși, că un inventar al bunurilor mobile ale lui Ștefan Bocskai se referă la această podoabă pe care o descrie ca piesă de purtat la gât formată din patru lanțuri de aur unite (?)30, sau cel al lui Gheorghe Rakoczi I din 1643 care descrie un lanț cu două medalioane montat cu 18 diamante, 18 rubine și 18 perle31.
Lanțurile de caftan le avem oglindite, însă, în documentele ilustrative și prezente, din fericire, material, pentru secolul al XVII-lea – începutul celui de-al XVIII-lea, în garniturile menționate la începutul articolului. Ele sunt formate din câte trei medalioane similare celui de la surguci, unite prin benzi de inele sau plăcuțe articulate cu verigi. Sub medalionul central este fixat sistemul de închidere-deschidere cu o verigă petrecută peste un buton32. Dar în unele documente ilustrative par mult mai elaborate, precum cel purtat de Vasile Lupu într-o gravură de epocă unde haina a fost închisă la gât cu două șiruri de câte opt medalioane circulare întrerupte de câte două medalioane pentru închidere și cel al lui Gheorghe Duca într-o frescă din biserica de la Cetățuia, similar ca și construcție, dar mult mai sărac. Pentru ceilalți domni ai țărilor extracarpatine și cei mai mulți voievozi sau principi ai Transilvaniei haina era închisă la gât cu un singur medalion sau broșe dar, de multe ori, gulerul răsfrânt acoperea sistemul de încheiere al ei.
În ceea ce privește centurile pentru sabie avem ceva mai multe informații documentare. Ele aveau aceiași construcție cu cea a lanțurilor de caftan, dar erau mai lungi, se închideau la spate cu cârlig și inel, iar la ele erau atașate în partea stângă două lanțuri de lungimi diferite, pentru fixarea sabiei, ca în cazul celor păstrate de la principele Gabriel Bathory și Gabriel Bethlen.
Centura a avut o istorie lungă în întreaga Europă, atât funcțională cât și decorativă, iar la începutul secolului al XVI-lea în spațiul românesc se mai purtau cele din piele cu aplice de metal cizelat, numite în documente „brâie de argint”, aplice care s-au conservat în câteva tezaure, precum cele de la Cotul Morii, județul Iași, Orbeasca, județul Teleorman, sau Zăvoaia, județul Brăila. Dar toate aceste brâie se încheiau în față cu catarame, păstrate și în unele dintre tezaurele menționate. Centurile pentru sabie din secolul al XVII-lea se închideau la spate cu cârlig, iar cele cu catarame erau considerate desuete, așa cum specifică un document din a doua jumătate a secolului al XVI-lea33. Sistemul de închidere a centurii la spate s-a folosit încă din secolul al XIV-lea, dar mai rar și numai atunci când centura era mai mult decorativă și împodobită în față cu o pafta foarte bogat ornamentată.
Izvoarele scrise înregistrează un număr impresionant de centuri, mai ales în Transilvania unde s-au inventariat și averile mobile ale bărbaților34. În general, acestea erau opera unor meșteri transilvăneni, dar printre centurile principelui Ștefan Bocskay figurează două lucrate la Paris din „lănțișoare scurte de aceeași formă, unite prin rozete mari și mici, ornate cu coral” și una spaniolă „din treizeci și trei de aplice de aur emailat”35; și din nou principele Gabriel Bethlen care avusese șase centuri dintre care una din aur36.
Inventarierea bunurilor boierești a fost mai rară și numai în situații speciale: atunci când se aflau peste munți unde contractaseră datorii, sau refugiați în Sfântul Imperiu Romano-German. Petru Șchiopul avusese două exemplare decorate cu rubine și smaralde37, Mihnea al III deținuse un „brâu de aur”38, iar printre piesele înstrăinate de Gheorghe Ștefan era și o centură de aur cu diamante și rubine39. S-ar putea ca aceasta să fi format un set împreună cu surguciurile despre care am pomenit mai sus, însușite din averea lui Vasile Lupu.
Centurile apar numai în unele dintre portrete, dar foarte rar, un exemplu ar fi cel al lui Gheorghe sluger din tabloul votiv de la Mănăstirea Bascov, dar nu putem fi siguri că pictura este cea originală40. În condiții obișnuite atât domnii/principii cât și nobilii/boierii se încingeau mai ales cu șaluri turcești așa cum au fost zugrăviți în cele mai multe tablouri votive, iar centura pentru sabie și-o puneau numai în momente speciale, când aveau nevoie de armă.
Nasturii, bumbi sau nodurile din aur sau argint aurit care intrau în componența garniturilor nobiliare preiau și ei linia și sistemul decorativ al surguciului. Nasturii funcționali, adică, cei cu care se închideau hainele sunt o creația a secolelor IX – X, dar până târziu, în secolul al XVIII-lea ei, nu se încheiau cu butonieră pentru că era păcat să tai materialele prețioase și scumpe ale acelor vremuri: se petreceau prin brandenburguri. La hainele confecționate din stofe aduse din Italia sau Imperiul Otoman nasturii erau adevărate bijuterii, lucrate din metal prețios sau semiprețios cizelat sau filigranat, împodobit cu pietre colorate și perle, iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea erau emailați în culori vii41. Descoperirile arheologice au scos la iveală nasturi sau butoni încă din secolul al XIV-lea, dar cele mai frecvente descoperiri sunt cele de la începutul secolului al XVI-lea, sferici, dar, de cele mai multe ori, ovoidali cu granule metalice în vârf și cizelați pe înălțime cu motive vegetale. Spre deosebire de celelalte piese ale garniturilor nobiliare nasturii sunt prezenți și descriși în toate inventarele de averi, montați pe haine sau separat, grupați după tipuri și dimensiuni.
Numărul lor ajunge la 49 auriți, montați cu pietre și mărgăritare în averea văduvei lui Pătrașco cel Bun42 la 1569, apoi la 93 din argint și argint aurit în lista boierului Karaman aga din 159243. Și trecând în Transilvania, din nou averea lui Gabriel Bethlen pare cea mai bogată și în ceea ce privește nasturii: 48 de nasturi de două feluri montați cu diamante, alți 8 cu gaică și montați din belșug cu perle, 24 cu câte un diamant, 19 de aur cu câte un diamant, în total, în 1622 avea 124 de nasturi cu diamante, iar în 1624 se mai adaugă două perechi de nasturi cu rubine44. Și lista ar putea continua, dar reprezentarea lor ilustrată este aproape tot atât de exactă numai într-unul dintre portretele principelui, în cele ale celorlalți domni sau principi sunt redați mult mai schematic, de obicei, numai sub formă de coarnă cu caneluri, mai mari sau mai mici după poziția pe care o ocupă: cei mai mici încheiau haina de dedesubt, cei mijlocii dolmanul, iar cei mari se montau pe bordurile despicăturii mânecilor așa cum apar menționați la inventarierea hainelor și argintăriei Banului Vasilache sechestrate la Bran în 1641: un dolman cu 13 nasturi pe piept și 20 pe mâneci din scofium45, un altul cu 24 de nasturi auriți pe piept și 15 pe mâneci, iar un al treilea cu 22 de nasturi din scofium și 9 pe mâneci din argint aurit46. Cam în aceeași perioadă încep să execute nasturi emailați într-o singură culoare, apoi în mai multe, combinată cu pietre și perle.
La toate piesele prezentate – surguci, lanț de caftan, lanț pentru sabie, nasturi, garniturile din depozitul MNIR a lui Gabriel Bethlen și Gabriel Bathori mai conservă și câte o pereche de pinteni care li se asortează prin decorul de la ghimpele cu rotiță și care își au originea în costumul militar, și o sabie cu mânerul și teaca cizelate în măsura în care a fost posibil și decorată cu aceleași pietre ca pe fiecare dintre garnituri. Cel mai important lucru este faptul că pe lama fiecăreia dintre ele a fost gravat în email negru portretul principelui respectiv cu stema și titulatura sa ceea ce a înlesnit atribuirea.
Inventariind cele patru garnituri în ordinea cronologică cea mai veche este cea a lui Gabriel Bathori, urmează cea a lui Gabriel Bethlen, cea cu medalioanele ovale și nasturii lucrați din filigran care se înscrie la mijlocul a secolului al XVII-lea și ultima ar fi cea emailată și mai elaborată. Primele două nu prezintă probleme din punct de vedere compozițional, fiind absolut unitare. S-ar putea ca cea a lui Gabriel Bathori să fi avut centura montată pe catifea ulterior și să fi suferit unele reparații pentru că prezintă mai multe marcaje: un cap de câine, poanson austro-ungar care se aplica pe piesele de argint mici și, probabil, pe unele reparații, între 1870 – 1918, și marcajul unui argintar CEN pe inelul de la centură, dar nasturii sunt marcați cu un WM sau MW, după cum îl privești, marcaj care apare și pe centura din cea de-a treia garnitură enumerată mai sus. Aceasta a fost reparată și schimbată în ceea ce privește decorul medalioanelor ovale. În centrele acestora a existat sau li s-a adăugat câte o rozetă traforată în nervuri subțiri, specifică secolului al XVII-lea, peste care a fost aplicat un decor din folii de filigran mult mai fin decât cel al nasturilor și oarecum diferit ca stil, probabil lucrat în secolul al XIX-lea. Peste acesta au fost adăugate perle în casete și pietre roșii, probabil, în monturile originale, dar mult mai rare ce nu se aprecia într-o epocă în care pietrele trebuiau să fie cât mai multe și să dea cât mai multă culoare piesei. Dar modificările și reparațiile nu alterează prea mult din unitatea setului.
Cea mai elaborată dintre toate este cea de-a patra garnitură care prezintă pe surguci lebăda la care am făcut deja referire, în medalionul central al lanțului de caftan un cap încoronat, probabil, cel al Sfântului Ștefan, în medalionul din stânga Sfântul Gheorghe terasând balaurul, iar în cel din dreapta, astăzi pierdut, probabil, tot un sfânt războinic. Centura are într-un medalion central Fecioara Maria cu Pruncul, de o parte și de alta câte un sfânt sau arhanghel în costum folosit frecvent în pictura bisericilor ortodoxe, iar lanțul este alcătuit din aplice specifice sfârșitului de secol XVII alternativ cu capete de husari. Cele trei reprezentări centrale personificate ale pieselor descrise sunt simboluri maghiare aproximativ din secolele XIII – XIV. Toate aceste reprezentări sunt legate de intensificarea sentimentelor naționale care s-a petrecut la începutul secolului al XVIII-lea, în timpul încercării lui Francisc Rakoczi al II de a elibera Ungaria de sub autoritatea Sfântului Imperiului Romano-German.
Aceste garnituri nobiliare ne completează fresca societății din spațiul carpato-danubian în care bărbații erau tot atât de somptuos decorați ca și femeile, dar cu piese specific masculine.
