Metal

Inelul de aur de la Poiana

MNIR
11350
Antichitate
Finalul secolului I a. Chr – secolul I p. Chr.
Aur, sardonix
Batere, gravare, șlefuire
G. 17,53 g; D verigă. 36,33 x 30,25 mm; Gr max. 5,42 mm; Gr min. 4,05 mm; D camee. 29,88 x 21,49 mm
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    Inelul de aur de la Poiana, jud. Galați. Un import roman în spațiul de la nord de Dunăre

    Text: Christina Știrbulescu, Alis Dumitrașcu; foto: Marius Amarie

    Descriere: Verigă lucrată din foaie de aur și îngroșată progresiv spre platou. Partea exterioară a verigii este neornamentată și rotunjită, iar cea interioară este plată, marcată în zona aflată sub deget de o întrerupere completată ulterior. În platoul inelului este montată o camee de formă ovală cu reprezentarea, văzută din profil spre stânga, a zeiței Minerva într-o bigă trasă de cai în galop. Modelul iconografic se evidențiază pe fondul brun-roșcat închis al stratului inferior al pietrei în timp ce zeița, carul și calul din registrul mai îndepărtat se deosebesc în stratul mijlociu de culoare albă, iar în stratul superior, caracterizat prin nuanțe de roșcat mai deschis, este reprezentat cel de al doilea cal și piese din echipamentul Minervei. Zeița poartă chiton și coif corintic pe cap, în mâna stângă ține scutul, iar cu dreapta hățurile. Veriga este deformată cu o spărtură pe partea interioară.

    În expoziția „Tezaur Istoric” a Muzeului Național de Istorie a României este prezentat și un inel (fig. 2) descoperit în anul 1949 în dava de la Poiana (jud. Galați). Așezarea este localizată la marginea de nord-vest a satului pe o terasă aflată la aproximativ 200 m deasupra râului Siret (fig. 1). Piesa a fost găsită alături de un bogat material arheologic în ultimul nivel de locuire, denumit în mod convențional „Poiana IV”, datat în secolele II-III p. Chr.. În stratigrafia propusă mai recent, în monografia „Piroboridava. Așezarea geto-dacică de la Poiana”, ultimul nivel de locuire (nr. 5) a fost încadrat în intervalul cronologic cuprins între începutul primului secol ante Christum și jumătatea celui de al doilea secol post Christum.

    Revenind la inel, acesta beneficiază de o primă ilustrație în anul 1957 cu prilejul publicării unui studiu în care se sintetizează rezultatele cercetărilor arheologice desfășurate în situl de la Poiana. Ulterior este reluat în diferite cataloage, ori lucrări de specialitate care fac referire la anumite aspecte ale perioadei La Tène la nord de Dunăre.

    Încadrat, în literatură, în categoria importurilor, inelul a fost recunoscut ca un produs tipic pentru orfevrăria romană creată sub influență elenă – tradiție reflectată îndeosebi prin cameea montată în placa inelului. Apartenența acestuia la spațiul cultural roman se recunoaște și prin modalitatea de prelucrare a verigii, care doar sugerează masivitatea (fig. 3). Frecvența ridicată a inelelor de acest fel în primele două secole post Christum este indicată și de menționarea lor într-un fragment din tratatul de interpretare a viselor, Onirocriticon. Astfel, veriga inelului de la Poiana a fost obținută, în urma unor etape succesive, dintr-o foaie de aur. Prima dintre acestea presupunea crearea unui tub dintr-o foaie dreptunghiulară cu marginile suprapuse, pe lungime. Deoarece linia de îmbinare a marginilor foiței necesita o sudură fină, fără surplus de material, credem că s-a utilizat o tehnică care presupunea utilizarea unui amestec al cărui principal ingredient era cuprul. Această mixtură, în care se adăuga și un adeziv organic, se întindea pe suprafețele care trebuiau lipite. Ulterior, prin încălzire, într-un foc de cărbuni, cuprul producea fixarea definitivă a marginilor. Linia de îmbinare a foiței a putut fi observată în partea superioară a verigii, în zona platoului (fig. 4). Mai departe, obținerea verigii inelului a implicat foarte probabil utilizarea sulfului. În spatele acestei presupuneri se află o serie de studii în care se ridică problema folosirii acestuia în prelucrarea podoabelor romane goale pe interior. Utilizarea acestui material, ca suport pentru foițele de aur, a fost favorizată de proprietățile care îi permit să treacă în funcție de temperatură de la o stare solidă la una lichidă și invers. Aceste caracteristici au fost verificate experimental și publicate în articolul „The Use of Sulphur in the Hollow Ancient Gold Objects”. Pornind de la acest studiu putem presupune, în cazul inelului de la Poiana, că în urma producerii tubului unul dintre capete a fost astupat, iar pe partea opusă s-a introdus sulful în stare vâscoasă-fluidă. Pentru a putea continua prelucrarea, sulful era adus la o consistență solidă-plastică care „ceda” acțiunii meșterului. Această consistență se obținea printr-o răcire bruscă. În felul acesta tubul se putea curba în formă de verigă, care ulterior era modelată, prin batere, pentru definitivarea formei. O consecință a baterii prelungite era însă și pierderea maleabilității metalului. În această situație, piesa era încălzită, sulful redevenea lichid și era scos printr-un orificiu special lăsat sau creat, probabil pe partea interioară a verigii, sub deget. Ductilitatea metalului se recâștiga prin introducerea piesei în foc (flacără roșie) și stingerea ei în apă. În urma acestui procedeu, piesa se putea reumple cu sulf, iar procesul de batere se relua până la obținerea formei dorite. Probabil, ca urmare a unor astfel de procedee pe circumferința interioară a verigii, sub deget, apare o întrerupere lipită ulterior. Aceasta nu este vizibilă pe partea exterioară (fig. 5). În final, placa inelului se decupa după conturul pietrei ce urma a fi fixată. Stabilizarea acesteia se realiza, de asemenea, cu ajutorul sulfului rămas în interior care se solidifica și ținea astfel piatra în loc. Tehnica a fost utilizată pentru o perioadă îndelungată de timp, fiind documentată și în cazul inelelor descoperite în tezaurul de la Thetford (Marea Britanie, datat spre finalul secolului al IV-lea p. Chr.) Resturi din materialul în care s-a „cimentat” cameea inelului de la Poiana au putut fi observate pe alocuri în spațiul rămas liber între piatră și metal (fig. 6).

    Referitor la camee, aceasta se distinge prin „amprenta” elenismului și prin calitatea superioară a prelucrării. Aceste trăsături specifice pentru gliptica din spațiul roman, din perioada cuprinsă între a doua jumătate secolului I a. Chr. – secolul I p. Chr., se datorează, în mare parte, pătrunderii unui număr important de meșteri gravori din zona elenă care își impun propriul stil în fața meșterilor locali. Se produc, astfel, geme și camee pe suprafața cărora personajele sunt înfățișate în mod fidel, plasate uneori în scene dinamice, așa cum se întâmplă și în cazul cameei fixată pe inelul în discuție. Foarte importantă, în obținerea acestor efecte, era alegerea pietrei prin care se putea asigura surprinderea unor contraste sau umbre. Din această perspectivă, erau preferate pietrele în straturi de culori diferite, cum este și sardonixul. Cu o duritate de 6.5-7 pe scara Mohs, această piatră se distinge printr-o alternanță de benzi brun roșcate și albe, fiind descrisă și de Plinius cel Bătrân în secolul I p. Chr. Acesta identifica o varietate indiană, o varietate arabă și una armeană.

    În ceea ce privește prelucrarea cameelor, aceasta urmează îndeaproape procedeul aplicat în cazul gemelor, cu deosebirea că gravarea se realiza în relief și nu în adâncime. Pentru crearea unor piese de valoare, determinantă era experiența meșterilor care trebuiau să cunoască foarte bine proprietățile rocii. De exemplu, duritatea specifică impunea utilizarea unui material abraziv. În acest scop se folosea în mod frecvent nisipul / pudra de șmirghel (duritate 9 pe scara Mohs), identificat la Plinius cel Bătrân cu piatra de Naxos.

    În prelucrarea cameei un prim pas, după debitarea pietrei, a presupus obținerea formei ovale, probabil cu ajutorul unor roți sau pile abrazive. Definitivarea conturului era urmată, pe de o parte, de desenarea modelului iconografic și, pe de altă parte, de fixarea acesteia cu ajutorul cerii pe o tijă cu capătul în formă de ciupercă, piatra devenea, în felul acesta, mai ușor de manevrat. Astfel, pe stratul superior se schița scena ce urma a fi decupată treptat. Înlăturarea surplusului de piatră se realiza de sus în jos și era însoțită de repetarea desenului în diferite faze ale prelucrării până la reliefarea în întregime a scenei (fig. 7). În această etapă se foloseau probabil o serie de rotițe ceva mai late. Pentru surprinderea detaliilor anatomice, de costum sau de harnașament, precum și pentru reflectarea detaliilor legate de expresivitate, lucrate în adâncime, meșterul s-a ajutat de o serie de discuri cu dimensiuni și profile diferite și de mai multe burghie cu capătul rotunjit. În ceea ce privește discurile s-a putut observa utilizarea, în principal, a unor rotițe cu profilul în „U”. A se vedea spre exemplu o rotiță mai lată pentru redarea faldurilor formate de veșmintele zeiței (fig. 8) sau una mai îngustă pentru hamurile reprezentate pe calul roșcat (fig. 9). Spre deosebire, cutele formate de chitonul Minervei sunt sugerate cu ajutorul unor discuri cu profil ușor mai unghiular. Același tip de disc, dar cu o dimensiune mai mare, s-a folosit și în crearea liniei de separare a hățurilor (fig. 8). În ilustrarea detaliilor foarte importante erau adâncimea de tăiere și manevrarea pietrei, astfel în funcție de unghiul în care aceasta era înclinată, se puteau crea cu aceeași rotiță caneluri cu aspect diferit. Pe de altă parte, burghiele au fost folosite, în special, în punctarea unor detalii. Astfel, în cazul calului alb au fost identificate mai multe urme de burghie în redarea articulațiilor, a nărilor, în zona urechii, în pupila ochiului, și probabil în combinație cu o serie de rotițe în crearea coamei. Pentru calul din registrul mai apropiat s-a insistat cu utilizarea unor burghie în zona coamei, dar au fost folosite și pentru crearea nărilor sau în marcarea legăturii dintre zăbală și ham. Urma unui burghiu a fost surprinsă și în crearea unor detalii ornamentale pe marginea coifului purtat de zeiță, dimensiunea acestuia este apropiată cu cel utilizat în crearea ochiului pentru calul alb (fig. 10). De subliniat este și faptul că succesul gravării se afla în strânsă legătură cu utilizarea, împreună cu pudra abrazivă, a unui amestec cu rol lubrifiant plasat între piatră și rotițele sau burghiele folosite în tăiere. Acest amestec avea, pe lângă menirea de a ține pe loc pudra abrazivă, și scopul de a stopa supraîncălzirea și fisurarea pietrei în timpul prelucrării.

    În general, gemele și cameele amplasate în montura inelelor aveau menirea de a comunica un mesaj recunoscut în cotidianul în care erau purtate. În acest scop, selectarea scenei ce urma a fi gravată se putea afla în strânsă legătură cu alegerea pietrei ale cărei calități puteau pune în valoare ideea iconografică. Acest principiu este sugerat și de K. Gutzwiller când se referă la un fragment din epigramele lui Posidippus (secolul al III-lea a. Chr.) în care Pegasus este înfățișat pe o piatră de culoare albastră pentru a sugera azurul cerului în care zboară. În cazul cameei în discuție, proprietățile sardonixului au oferit posibilitatea meșterului să transmită într-un mod mai lizibil o serie de detalii care altfel nu ar fi putut fi observate. Contrastul scenei, ilustrată pe un fond brun-roșcat, este asigurat prin cel de-al doilea strat, de culoare albă, în care se profilează zeița, carul și calul din registrul mai îndepărtat. Scutul zeiței, coiful și cel de-al doilea cal sunt surprinse în nuanțele de roșcat ale stratului superior.

    Referindu-ne însă la „tiparul” iconografic, care înfățișează o zeitate care conduce un car tras de cai în galop, reprezintă un model frecvent întâlnit în cea de-a doua jumătate a secolului I a. Chr. – începutul secolului I p. Chr. în spațiul roman. Materialul preferat pentru acest tip de camee este sardonixul, iar zeitatea înfățișată este de obicei Aurora, Victoria și mai rar Minerva. Același motiv a fost observat și pe o serie de geme.

    Pornind de la semnificațiile uneori comune ce înconjoară zeițele Victoria și Minerva, considerăm că prezența Minervei (Athena pentru universul grecesc) în locul Victoriei (Nike pentru universul grecesc) nu poate fi o întâmplare și își poate găsi explicația în perioada arhaică grecească, atunci când cele două formau o singură divinitate cunoscută ca Athena Nike, personificare a succesului obținut în urma confruntărilor militare, venerată în special în mediile oficiale. În perioada secolului al V-lea a. Chr. (probabil în urma războaielor cu perșii) i se dedică un templu pe Acropola ateniană, unde zeița este reprezentată fără aripi. Cu timpul, în special în textele mai puțin oficiale, aceasta apare doar cu numele de Nike, deși este percepută ca Athena. În mod excepțional, Athena apare și ea cu aripi, pe lângă obișnuitele lance și coif, așa cum poate fi recunoscută pe suprafața unei amfore atice care provine din Etruria și care este datată la sfârșitul secolului al VI-lea a. Chr.. Tipul „Athena cu aripi” apare așadar, în epoca arhaică în Grecia estică de unde provin majoritatea pieselor incluse în catalogul pe care P. Demargne îl publică în „Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae”. În opera homerică, Athena se transformă frecvent în pasăre, aripile semnificând rapiditate, deci putere. În acest scop, în mitologia greacă toate divinitățile pot „primi” aripi, dar treptat doar anumite zeități le vor avea rezervate, cum ar fi Zeus, Hermes, Iris, Nike, ultima fiind și cea mai confundată cu Athena. Datorită acestor confuzii, cu timpul, Nike o va înlocui pe Athena ca zeiță victorioasă și purtătoare de aripi. În perioada elenistică timpurie, acest tip reapare pe monede, probabil din cauza asemănării dintre Athena și Nike.

    În ceea ce privește sursele de inspirație ce au stat la baza creării modelului iconografic, acestea își pot găsi originile în mediul grecesc din secolul al V-lea a. Chr. Spre exemplu, în această perioadă tiranul Siracuzei, Gelon, ca urmare a victoriei de la Himera din anul 480 a. Chr., împotriva catarginezilor, emite o categorie de monede pe al căror revers se poate recunoaște Nike deasupra unui car tras de doi sau patru cai în galop. Aproximativ în aceeași perioadă, Herodot descria în istoriile sale o scenă petrecută cu ocazia unor sărbători dedicate Athenei când ,,[...] fetele de pe la ei, împărțindu-se în două tabere, se bat între ele cu pietre și ciomege, zicând că săvârșesc datina strămoșească în cinstea unei zeițe născute pe meleagurile lor, pe care noi o numim Athena. […] Înainte de a lăsa fetele slobode să lupte, iată ce mai fac pe cheltuiala comună: împodobind de fiecare dată pe fata cea mai frumoasă cu coif corintian, cu armură elinească și urcând-o pe un car de război, o plimbă de jur împrejurul lacului”.

    Tiparul iconografic se perpetuează în secolele următoare când de cele mai multe ori, carul este condus de Nike, imagine întâlnită, de exemplu, pe monede sau vase. Frecvența acestui motiv a fost surprins și de Plinius cel Bătrân în enumerarea operelor pictorului grec Nicomachus. Astfel, între tablourile acestuia se afla și unul în care era înfățișată zeița Victoria care conducea spre cer un car tras de patru cai. Arta de origine elenă cunoscută și tot mai apreciată la Roma devine o sursă de inspirație pentru meșterii ce au activat în spațiul roman, dar modelele au fost însă adaptate realităților din mediul cultural roman. În acest context, Minerva devine un corespondent al Athenei în diferite ipostaze: Polias, Ergane, Nike sau ca îndrumătoarea și protectoarea lui Hercules, ceea ce face imposibilă definirea caracterului original și distinct al zeiței Athena.

    În ceea ce privește reprezentarea zeiței Minerva în bigă sau cvadrigă, este destul de rară și a fost încadrată de F. Canciani în studiul său din „Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae” în tipul H, „Minerva su carro”. Referindu-ne la acest tip, menționăm un relief de marmură care face parte din Arcul triumfal al lui Marcus Aurelius și Lucius Verus de la Tripoli. Aici Minerva este înveșmântată cu peplos și mantie, are egidă, iar în mâna stângă ține lancea și scutul. În mâna dreaptă ține frâiele. Zeița poartă un coif corintic cu crinieră. O altă reprezentare a fost identificată pe reversul unui denarius emis în anul 89 a. Chr., unde Minerva este înfățișată în cvadrigă. O analogie însă pentru cameea fixată în inelul descoperit la Poiana a fost identificată în colecțiile British Museum. Cele două piese urmează, în mod fidel, aceeași idee iconografică cu deosebirea că, cea aflată în patrimoniul lui British Museum pare lucrată într-o manieră mai îngrijită, iar pe scutul zeiței este reliefată Medusa.

    Inspirată, așadar, din arta și legendele elene, cameea se poate poziționa între piesele create în special pentru zona oficială, cu legătură către mediul militar, Athena/Minerva fiind prin excelență zeița înarmată, îndrumătoarea soldaților. Această presupunere este întărită și de aspectul masiv al inelului – diametrul generos al verigii indicând purtarea lui de către un bărbat. Din punct de vedere funcțional, inelul nu se poate plasa între cele sigilare din două motive: primul este existența cameei (care presupune un model în relief) și cel de-al doilea prelucrarea verigii din foiță de aur. Astfel, veriga deși pare masivă, faptul că este goală pe interior nu îi conferă rezistență.

    Pornind de la aceste argumente, piesa poate fi plasată în rândul inelelor realizate, la comandă pentru o persoană din mediul militar. Utilizarea inelelor în sfera militară este sugerată și de Plinius cel Bătrân care, cu o abordare moralizatoare, glorifică perioada de început a Republicii când la mare preț era inelul de fier - simbol al vitejiei în luptă. Cu timpul însă cele de aur se impun, iar dacă purtarea lor era restrânsă inițial la membrii nobilimii, spre finalul secolului al III-lea a. Chr. dreptul de a deține inel se extinde și asupra primelor opt centurii ale ordinului ecvestru. Liberalizarea acestui drept continuă progresiv, astfel în timpul celui de-al treilea război punic tribunii militari puteau avea un inel, iar până la finalul Republicii acesta putea fi purtat și de ofițerii din rangurile inferioare. Relaxarea acestui drept continuă în timpul Imperiului, când spre exemplu în perioada domniei împăratului Tiberius este consemnată o lege conform căreia dreptul de a deține un inel de aur a fost extins și asupra cetățenilor născuți liberi la a treia generație cu o avere mai mare de 400.000 de sesterți. În timp însă purtarea inelului se răspândește considerabil, iar legile care restricționau purtarea lui nu mai sunt respectate.

    Cu o serie de analogii în spațiul roman din secolul I p. Chr., inelul descoperit la Poiana apare ca un obiect important atât prin simbolistica corelată cu zeița Minerva, cât și prin materialul din care a fost prelucrat – aur, sardonix. Referitor la prezența cameei putem considera, cu legătură la un fragment din textul lui Plinius cel Bătrân, că aceasta putea întrece în valoare aurul din care era lucrat inelul. Datorită policromiei sale, sardonixul se află printre pietrele foarte apreciate în perioada de început a secolului I p. Chr., acesta fiind folosit nu de puține ori și pentru gravarea portretelor imperiale. Această prețuire este confirmată și în Epigramele lui Martialis care remarca valoarea ridicată a inelelor cu sardonix, iar Plinius cel Bătrân îl amintește pe împăratul Claudius care se pare că ar fi purtat un sardonix. În aceste condiții, deși din perspectiva importurilor romane inelul de aur descoperit în dava de pe malul Siretului nu reprezintă un fenomen ieșit din comun, acesta se remarcă totuși prin valoarea intrinsecă și prin simbolurile ce se pot corela cu el.

    Privită în ansamblul lor, pătrunderea produselor de factură grecească și ulterior romană în așezarea de la Poina poate fi pusă în relație pe de o parte cu proximitatea orașelor elene, importante centre comerciale pe litoralul Mării Negre, și pe de altă parte cu înaintarea romană în Balcani și în special în zona Dobrogei de astăzi. Prezența armatei romane în teritoriul Dobrogei a fost înregistrată cu intermitențe din prima parte a secolului I a. Chr., iar spre finalul secolului orașele grecești Histria, Tomis și Callatis se aflau sub autoritate romană. Ulterior, în anul 46 p. Chr. a fost organizată la nord de Munții Balcani provincia Moesia, aceasta cuprindea în limitele ei și teritoriul Dobrogei. Puțin mai târziu, în anul 86 p. Chr., în urma confruntărilor militare purtate cu dacii pe linia Dunării, împăratul Domițian decidea, pentru o mai bună apărare a limes-ului, împărțirea Moesiei în două provincii: Moesia Superior și Moesia Inferior.

    Referindu-ne la statutul așezării de la Poiana în perioada de final a secolului I p. Chr. – începutul secolului al II-lea p. Chr. s-a considerat ca fiind cu precădere unul comercial, perioadă în care teritoriile de la sud de Carpați și sudul Moldovei se aflau sub controlul Imperiului Roman. Această prezență se confirmă și în conținutul pridianum-ului (un raport referitor la organizarea trupei) cohors I Hispanorum veterana quingenaria, unitate care făcea parte din armata provinciei Moesia Inferior. Documentul este cunoscut în literatură și sub denumirea de „papirusul Hunt” după numele lui A. S. Hunt care îl cumpără din Egipt și îl publică în anul 1925. Așa cum reiese din textul papirusului, o parte din efectivele unității se aflau trans Danuvium in expeditionem, ceea ce indică o stare de război, iar o altă parte se aflau intra provinciam, în interiorul provinciei, la Piroboridava (R. Vulpe o identifica cu dava de la Poiana, dar localizarea acesteia rămâne incertă) și Buridava (Stolniceni, Râmnicu-Vâlcea).

    De această prezență constantă a soldaților romani în zonă, în perioada secolului I p. Chr., se poate lega și existența inelului de aur cu camee în dava de la Poiana. Cu puternice conotații în sfera militară, este posibil ca acesta să fi aparținut unui personaj destul de important din armata romană. Din păcate, împrejurările care au adus inelul în așezarea de pe malul Siretului rămân necunoscute, în orice caz locuitorii așezării de la Poiana trebuie să fi fost conștienți de valoarea lui – cel puțin materială. Tot de sfera oficială romană se poate lega și o gemă de carneol descoperită tot aici. Din desenul publicat în anul 1931 de R. Vulpe, se poate distinge portretul din profil al unui bărbat cu o cunună de lauri pe cap (fig. 11). Personajul a fost asociat cu un împărat roman, probabil Nero. Același împărat, alături de o figură feminină, a fost recunoscut spre exemplu și pe o intalie aflată într-o colecție privată din Marea Britanie. Astfel, gema identificată la Poiana face parte dintr-o categorie de artefacte cunoscută în perioada dinastiei Iulia-Claudia ca parte a propagandei imperiale, reprezentând una dintre modalitățile de răspândire a imaginii împăratului în întreg teritoriul Imperiului Roman. Din această perspectivă, identificarea celor două piese la Poiana (inelul de aur și gema) poate fi privită ca o reconfirmare a prezenței militare romane în zonă și, în același timp, o mărturie a contactelor permanente între populația locală și noii veniți.

     

    Izvoare literare

    Artemidorus Daldianus, Artemidori Daldiani Onirocriticon Libri V, Recognovit Roger A. Pack, Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum Teubneriana, Lipsiae, in aedibvs B. G. Tevbneri, 1963.

    Herodot, Istorii, vol. IV, traducere, notițe istorice și note de Felicia Ștef, Editura Universitas, București, 1999.

    Martialis - Martialis, Epigrams, translator anonymous, published in Bohn’s Classical Library (1897) (with a few epigrams, missing from Bohn, from the 1919 Loeb edition translated by W. Ker) nobly transformed and placed online by Roger Pearse (Ipswich, UK, 2008) at tertullian.org, https://topostext.org/work/677 (accesat în data de 25.09.2020).

    Plinius cel Bătrân, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, traducere din limba latină, prefață, note și indice de Ioana Costa, vol. IV: Remedii vegetale, Editura Polirom, Iași 2003.

    Plinius cel Bătrân, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, traducere din limba latină, prefață, note și indice de Ioana Costa, vol. VI: Mineralogie și istoria artei, Editura Polirom, Iași, 2004.

    Ptolemy Claudius, The Geography (originally translated and edited by Edward Luther Stevenson, with an introduction by prof. Joseph S. J. Fischer, New York Public Library, New York, 1932, Reprint Dover Publications, New York, 1991).

     

    Bibliografie

    Adornato 2006 - G. Adornato, Monumenti per una vittoria. Agrigento e Siracusa tra alleanze e rivalità, în Guerra e pace in Sicilia e nel Mediterraneo antico (VIII-III a.C.). Arte, prassi e teoria della pace e della guerra, vol. II, editor Chiara Michelini, Pisa, 2006, p. 447-460.

    de Callataÿ 1983 – F. de Callataÿ, Granulation, în Gold Jewelry. Craft, Style and Meaning from Mycenae to Constantinople, edited by Tony Hackens, Rolf Winkes, Publications d’histoire de l’art et d’archéologie de l’Université Catholique de Louvain - XXXVI, Aurifex 5, Louvain-la-Neuve. Institut supérieur d’archéologie et d’histoire de l’art, Collège Erasme, 1983, p. 185-191.

    Cantacuzène 1928 – G. Cantacuzène, Un papyrus latin relatif à la défense du bas-Danube, în Revue Historique du Sud-Est Européen, V-ème annèe, N-os 1-3, Janvier-Mars, 1928, p. 38-74.

    Bishop, Woolley, Hamilton 2012 - A. C. Bishop, A. R. Woolley, W. R. Hamilton, Guide to Minerals Rocks and Fossils, Ed. Philip’s, 2012.

    Blok 2014 – J. Blok, The Priestess of Athena Nike. A New Reading of IG I3 35 and 36, Kernos, Revue internationale et pluridisciplinaire de religion grecque antique, nr. 27, 2014, https://journals.openedition.org/kernos/2274 (accesat în data de 26. 09. 2020).

    Breglia 1941 - L. Breglia, Catalogo delle oreficerie del Museo Nazionale di Napoli, La Libreria dello Stato, Roma, 1941.

    Burda 1979 - Șt. Burda, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, București, 1979.

    Cleșiu 2014 - S. Cleșiu, Importuri și imitații descoperite în dava de la Poiana aflate în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, Cercetări Arheologice 21, 2014, p. 385-408. 

    DAGR I/1 - Ch. Daremberg, E. Saglio, Dictionnaire des Antiquités grecques et romaines, Paris, 1877, vol. I/1, s.v. anulus aureus, p. 296-299 (G. Humbert). 

    Demarsin, Derwael 2019 - B. Demarsin, St. Derwael, Dacia Felix. Grandeurs de la Roumanie, Editura Snoeck, Tongeren, 2019. 

    Eggert et alii 1999 - G. Eggert, H. Kutzke, G. Wagner, The Use of Sulphur in Hollow Ancient Gold Objects, Journal of Archaeological Science, nr. 26, 1999, p. 1089-1092 (http://www.idealibrary.com).

    Ferrari 2003 - A. Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Polirom, Iași, 2003. 

    Furtwängler 1896 - A. Furtwängler, Beschreibung der geschnittenen Steine im Antiquarium, Königliche Museen zu Berlin Antiquarium, Editura W. Spemann, Berlin, 1896 (https://digi.ub.uni-heidelberg.de/diglit/furtwaengler1896a).

    Furtwängler 1900 - A. Furtwängler, Die antiken Gemmen: Geschichte der Steinschneidekunst im Klassischen Altertum, vol. 3, Leipzig-Berlin, 1900 (https://digi.ub.uni-heidelberg.de/diglit/furtwaengler1900bd3).

    Gagetti 2006 - E. Gagetti, Preziose sculture di età ellenistica e romana, Edizioni Universitarie di Lettere, Economia, Diritto, Milano, 2006.

    Gray 1983 – F. L. Gray, Engraved Gems: A Historical Perspective, Gems and Gemology, vol. 19, no. 4, Winter 1983, p. 191-201.

    Gutzwiller 1995 – K. J. Gutzwiller, Cleopatra’s Ring, Greek Roman and Byzantine Studies, vol. 36 (4), 1995, p. 383-398.

    Head 1879 - B. V. Head, A Catalogue of the Greek Coins in the British Museum. Macedonia, Etc, editor Reginald Stuart Poole, Trustees of the British Museum, Londra, 1879.

    Heimpel et alii 1988 – W. Heimpel, L. Gorelick, A. J. Gwinnett, Philological and Archaeological Evidence for the Use of Emery in the Bronze Age Near East, Journal of Cuneiform Studies, vol. 40, no. 2, 1988, p. 195-210.

    Higgins 1980 - R. Higgins, Greek and Roman Jewellery, (2nd edition) University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1980.

    Holmes 1983 – R. Holmes, Some Observations on the Techniques of Manufacture, în Catherine Johns, Timothy Potter, The Thetford Treasure. Roman Jewellery and Silver, cu contribuția M. R. Cowell, A. K. Gregory, M. Hening, R. Holmes, K. H. Jackson, S. La Nice, N. D. Meeks, W. A. Oddy, desene Philip Compton, Robert Pengelly, fotografii Victor Bowley, The Trustees of the British Museum, Londra, 1983.

    LIMC II/1 - LIMC II/1, s.v. Athena, p. 955-1044 (P. Demargne, H. Cassimatis).

    LIMC II/1 - LIMC II/1, s.v. Minerva, p. 1074-1109 (F. Canciani). 

    LIMC VI/1 - LIMC VI/1, s.v. Nike, p. 850-904 (Al. Goulaki-Voutira, U. Grote).

    LIMC VIII/1 - LIMC VIII/1, s.v. Victoria, p. 237-269 (R. Vollkommer). 

    Mark 1993 – I. S. Mark, The Sanctuary of Athena Nike in Athens. Architectural Stages and Chronology, The Archaeological Institute of America and The American School of Classical Studies at Athens, AIA Monograph New Series 2, Hesperia Supplements, no. 26, Princeton, New Jersey, 1993.

    Marshall 1907 - F. H. Marshall, Catalogue of the Finger Rings, Greek, Etruscan, and Roman, in the Departments of Antiquities, British Museum, Londra, 1907.

    Matei-Popescu 2010 – F. Matei-Popescu, The Roman Army in Moesia Inferior, Conphys Publishing House, București, 2010.

    Miclea, Florescu 1980 - I. Miclea, R. Florescu, Strămoșii românilor. Vestigii milenare de cultură și artă. Geto-dacii, Editura Meridiane, București, 1980.

    Miller 2008 - A. M. Miller, Cameos Old and New, (ediția 4), Gemstone Press, Woodstock (Vermont), 2008.

    Nestler, Formigli 2010 – G. Nestler, E. Formigli, Etruscan Granulation. An Ancient Art of Goldsmithing, Brynmorgen Press, Brunswick, 2010.

    Неверов 1971 - O. Неверов, Античные Камеи в собрании Государственного Эрмитажа, Издательство «Аврора», Ленинград 1971 (Antique Cameos in the Hermitage Collection), Aurora Art Publishers, Sankt Petersburg, 1971.

    Ogden 1992 – J. Ogden, Ancient Jewellry, Published for the Trustees of the British Museum by British Museum Press, Londra, 1992.

    Ogden 1993 – J. Ogden, Aesthetic and technical considerations regading the colour and texture of ancient goldwork, în S. La Nice, Paul Craddock (ed) Metal Plating and Patination. Cultural, Technical and Historical Developments, Butterworth Heinemann, Oxford, p. 39-49.

    Oldershaw 2003 – C. Oldershaw, Philip’s Guide to Gems, Philip’s, Londra, 2003.

    Petculescu 2006 - Petculescu L., The Roman Army as a Factor of Romanisation in the North-Eastern Part of Moesia Inferior, în T. Bekker-Nielsen (ed.), Rome and the Black Sea Region. Domination, Romanisation, Resistance, Black Sea Studies 5, The Danish National Research Foundation’s Centre for Black Sea Studies, Aarhus University Press, 2006, p. 31-41.

    Petolescu 2007 – C. C. Petolescu, Contribuții la istoria Daciei Romane I, Editura Academiei Române, București, 2007.

    Plantzos 1993 - D. Plantzos, Nero and Poppaea on a Cornelian Ringstone, Oxford Journal of Archaeology, vol. 12 (3), 1993, p. 355-360.

    Rajan, Athiyaman 2004 – K. Rajan, N. Athiyaman, Traditional Gemstone Cutting Technology of Kongu Region in Tamil Nadu, Indian Journal of History of Science, vol. 39 / 1, 2004, p. 385-414.

    Richter 1941 - G. M. A. Richter, A Greek Silver Phiale in the Metropolitan Museum, American Journal of Archaeology, vol. 45, nr. 3, 1941, p. 363–389

    Richter 1956 - G. M. A. Richter, Catalogue of Engraved Gems of the Classical Style: Greek, Etruscan, and Roman, ”L’Erma” di Bretschneider, Roma, 1956. 

    Romeo 2019 - A. Romeo, A Nike, profumo di manna. Miti, iconografia e culto della dea della Vittoria, InStoria, Rivista online di storia & informazione, nr. 137, mai 2019 (CLXVIII), http://www.instoria.it/home/nike_mito_iconografia_culto.htm (accesat în data de 18.09.2020).

    Rosenfeld, Dvorachek, Amorai-Stark 2003 – A. Rosenfeld, M. Dvorachek, S. Amorai-Stark, Roman Wheel-cut Engraving, Dyeing and Painting Microquartz Gemstones, Journal of Archaeological Science, vol. 30 (2), 2003, p. 227-238.

    Rustoiu 1996 - A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î. Chr. - sec. I d. Chr.). Tehnici, ateliere și produse de bronz, Institutul Român de Tracologie, Bibliotheca Thracologica XV, Editura Vavila Edinf, București, 1996.

    Sena - Chiesa 2009 – G. Sena - Chiesa, Cammei ad Aquileia. una prima ricognizione, în Aquileia e la glittica di età ellenistica e romana, Atti del Convegno “Il fulgore delle gemme. Aquileia e la glittica di età ellenistica e romana” (Aquileia, 2008), Editreg, Trieste, 2009, p. 83-99.

    Seltman 1933 - C. Seltman, Greek Coins. A History of Metallic Currency and Coinage down to the Fall of the Hellenistic Kingdoms, Metheun & Co, Londra, 1933.

    Spier 1992 - J. Spier, Ancient Gems and Finger Rings: Catalogue of the Collections of the J. Paul Getty Museum, Malibu California, 1992.

    Spânu 2012 - D. Spânu, Tezaure dacice. Creația în metale prețioase din Dacia preromană, Editura Simetria, București, 2012.

    Stewart 2008 - A. Stewart, The Persian and Carthaginian Invasions of 480 B.C.E. and the Beginning of the Classical Style: Part 2, the Finds from Other Sites in Athens, Attica, Elsewhere in Greece, and on Sicily; Partea 3, the Severe Style: Motivations and Meaning, American Journal of Archaeology, vol. 112, nr. 4, 2008, p. 581-615.

    Vulpe 1931 - R. Vulpe, Piroboridava. La station protohistorique et daco-romaine de Poiana dans la Moldavie Inférieure, Revue Archéologique, Cinquième Série, vol. 34, 1931, p. 237-276.

    Vulpe 1950 - R. Vulpe, Evoluția așezărilor omenești în Moldova de Jos. Raport sumar despre activitatea șantierului arheologic Poiana – Tecuci 1949, SCIV I ianuarie – iunie, 1950, p. 47-52.

    Vulpe 1957 - R. Vulpe, La civilisation dace et ses problèmes à la lumière des dernières fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, Dacia N. S. 1, 1957, p. 143-164. 

    Vulpe, Teodor 2003 - R. Vulpe, S. Teodor, Piroboridava. Așezarea geto-dacică de la Poiana, în colaborare cu Mircea Nicu, Stela Țau, Institutul Român de Tracologie, Bibliotheca Thracologica XXXIX, Editura Vavila Edinf, București, 2003.

    Walters 1926 - H. B. Walters, Catalogue of Engraved Gems & Cameos, Greek, Etruscan & Roman in the British Museum, printed by order of the Trustees, Londra, 1926.

    Wolters 1981 – J. Wolters, The Ancient Craft of the Granulation. A Re-assessment of Established Concepts, Gold Bulletin, vol. 14 (3), 1981, p. 119-129.

     

    Abrevieri

    LIMC - Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae, I-VIII, Zürich, München, Düsseldorf, 1981-1999.

    SCIV - Studii și Cercetări de Istorie Veche, București.