Însemne de breaslă din Transilvania
Alexandra Mărăşoiu, Cornel-Constantin Ilie
Însemn de breaslă al meşterilor dulgheri din Sibiu: Nr.inv. 39315 / Material: Lemn, fier / Tehnica: cioplire, fasonare, traforare; sculptare / Dimensiuni: L=17,5cm; l=16cm / Atelier transilvănean / Datare: 1450
Însemn al breslei cizmarilor din Cluj: Nr.inv. 69929 / Material: lemn, vopsele de ulei / Tehnica : cioplire, fasonare, traforare, sculptare, pictare / Dimensiuni: L=28cm; l=20cm / Atelier transilvănean / Datare: 1625
Însemn al breslei tâmplarilor din Bistrița: Nr.inv. 47423 / Material: lemn; vopsele colorate / Tehnică: cioplire, fasonare, traforare; sculptare; pictare / Dimensiuni: L = 31cm; l = 18,5cm / Atelier transilvănean / Datare: 1680
Însemnul breslei croitorilor din Sibiu: Nr.inv. 47421 / Material: lemn; fier; vopsele / Tehnica: cioplire, fasonare, traforare; sculptare; pictare / Dimensiuni: L= 21,8cm; l=16,4cm / Atelier transilvănean / Datare: 1695
ASPECTE REFERITOARE LA BRESLELE DIN EUROPA APUSEANĂ
Spre sfârșitul secolului al XI-lea, o mare parte din meșteșugarii rurali s-au transferat în orașe, unde s-au organizat în corporații sau bresle. Acestea erau asociații profesionale și de autoapărare economică, încadrate într-un sistem ferm de organizare, cu o ierarhie bine stabilită și dotate cu anumite privilegii. În Evul Mediu corporațiile / breslele se numeau: metiers sau guildes în Franța, arti în Italia, ghilds sau mysteries în Anglia, Innungen, Gilden, Aemter sau Gewerke în Germania. Prima corporație recunoscută și având un statut propriu a fost cea a lumânărarilor din Paris (1061). În anul 1099 se organizează în bresle oficial recunoscute țesătorii din Mainz; în 1106, pescarii din Wörms; în 1128, cizmarii din Würzburg; în 1149, plăpumarii din Köln. La începutul secolului al XII-lea, toți tăbăcarii din Rouen erau obligați să facă parte dintr-o breaslă.
Breslele au apărut din mai multe motive. Pe de o parte era interesul artizanilor să se apere contra concurenței noilor veniți în orașul lor sau a celor stabiliți în alte orașe; de a se ajuta reciproc, de a da tuturor membrilor breslei șanse egale de lucru și de câștig și, în general, de a-și apăra interesele profesionale. Breasla urmărea să obțină dreptul de a rezerva exercitarea profesiunii respective exclusiv membrilor ei.
Breslele au fost supuse controlului administrației orășenești. Acest control avea ca scop asigurarea calității produselor și a cantității necesare populației, folosirea corectă a materialelor și procedeelor de lucru, stabilirea unor prețuri echitabile. Breasla avea nevoie de autoritatea municipală pentru a-i constrânge pe toți meșteșugarii să se încrie în corporație. În schimbul acestui „ajutor”, breslele plăteau orașului o taxă anuală.
În fruntea unei bresle era un colegiu de „jurați” (așa cum era în Franța de Nord; în Franța Meridională se numeau „consuli”, în Italia „priori”, în Germania „Meister”). Din rândul acestora era ales (anual, sau odată la doi ani), un șef al breslei.
Fiecare breaslă dispunea de: un fond de ajutor reciproc, constituit din cotizațiile membrilor; un colegiu de judecată, pentru cazurile de abatere de la regulamente; un sigiliu propriu (pentru că avea personalitate juridică). În anumite cazuri (cum era în orașele italiene), breslele asigurau fonduri pentru subvenționarea unui corp militar.
În acest regim de asociație se disting două mari categorii de profesiuni: cele indispensabile vieții de zi cu zi (care existau în toate erașele) și profesiunile legate de o producție masivă, destinată comercializării ei la distanțe mari.
Din prima categorie făceau parte toate breslele a cărora activitate era legată de aprovizionarea cu alimente. Acestea erau controlate de autoritatea municipală (după cum s-a arătat mai sus). Producătorii erau obligați să desfacă marfa numai în piață sau în prăvăliile lor (ce puteau fi oricând controlate) și numai locuitorilor din orașul lor. Toate articolele de consum alimentar erau sever inspectate; produsele necorespunzătoare, dosite sau vândute la preț de speculă erau confiscate sau distruse, iar contravenienții pedepsiți foarte aspru.
Breslele din afara sectorului alimentar erau de două categorii: cele care existau chiar și în orașele cele mai mici (fierari, cizmari, croitori etc.), ai căror membri erau proprietari ai atelierului, uneltelor și materiilor prime și care își vindeau produsele direct clientului și cele din orașele mari, angajate într-un ciclu vast de producție și de comercializare a produselor la distanțe îndepărtate (ex.: industria textilă).
În unele orașe breslelor meșteșugărești nu le era recunoscut niciun rol politic, acesta fiind ocupat de corporațiile negustorești (Veneția, Viena, Nürnberg, Lübeck); în altele, breslele făceau parte din structurile de conducere (Basel, Strassburg, Augsburg). La Florența, în 1267, s-au constituit cele șapte coroporații (arti) majore, care reprezentau o forță economică și politică deosebit de importantă: marii negustori de textile, negustorii de mătăsuri, meșterii postăvari, meșterii blănari, spițerii și medicii, zarafii, judecătorii și notarii. În 1287 se formează alte cinci „corporații mijlocii” (măcelari, pălărieri, fierari, lucrătorii în piatră și lemn, negustorii de haine vechi și rufărie). În 1294 apar cele nouă „corporații minore”, formate din negustori și meșteșugari modești (tăbăcari, armurieri etc.). Reprezentanții celor 21 de bresle alcătuiau signoria colectivă a orașului. Cei din prima categorie formau il popolo grasso, în timp ce restul constituiau il popolo minuto.
Organizarea și extinderea breslelor a continuat de-a lungul secolelor. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Parisul avea 1551 de corporații (bresle) artizanale, numărând 17800 de meșteri patroni, 38000 de lucrători-calfe și 6000 de ucenici.
Breslele meșteșugărești în Transilvania
În Transilvania primele atestări ale unor bresle meșteșugărești datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când într-un document din 24 februarie 1367 este pomenită breasla tăbăcarilor din Sibiu, iar într-unul din 24 martie 1369, breasla blănarilor din Cluj. Spre sfârșitul secolului, apar și primele informații despre modul de organizare și funcționare al breslelor, în actul din 9 noiembrie 1376 prin care toate breslele din Sibiu, Sighișoara, Orăștie și Sebeș și-au reînnoit statutele, cu aprobarea regelui Ludovic I și a reprezentanților celor șapte scaune săsești. Sunt menționate, în acest document, bresle ale măcelarilor, brutarilor, pielarilor, tăbăcarilor, cizmarilor, fierarilor, blănarilor-cojocarilor, mănușarilor, cuțitarilor, celor ce făceau mantale, pălărierilor, funarilor, țesătorilor de lână, țesătorilor de pânză, dogarilor/butnarilor, olarilor, arcarilor, croitorilor, trăistarilor.
Breslele erau asociații profesionale specifice spațiului urban, care reuneau toți meșterii dintr-un anumit oraș ce practicau același meșteșug, în scopul protejării intereselor lor economice. Din punct de vedere economic, principalele atribuții ale breslelor erau: aprovizionarea cu materii prime a tuturor membrilor, asigurarea unei producții care să corespundă cererii populației din orașele unde activau, controlarea calității produselor realizate, astfel încât să nu aibă de pierdut în favoarea breslelor din alte orașe, fixarea prețurilor, evitarea concurenței neloiale între membri (prin interzicerea și pedepsirea nerespectării zilelor în care nu se muncea sau a luării unor măsuri precum mărirea salariilor calfelor ori prelungirea zilei de lucru). Breslele aveau, însă, și rol de întrajutorare (din veniturile lor erau ajutați meșterii cu probleme financiare, cei infirmi, bolnavi sau bătrâni, văduvele sau orfanii meșterilor, erau plătite înmormântările meșterilor) și militar (în fiecare oraș, breslele aveau de apărat câte o porțiune din zidul de incintă și un turn sau bastion - unde țineau garnizoane și armament - și trebuiau să echipeze și să întrețină câte o ceată de luptători). De asemenea, aveau și o importantă componentă religioasă: fiecare breaslă avea – până la Reformă - un sfânt protector, în biserici breslele aveau altare și strane proprii, iar membrii trebuiau să participe la toate slujbele religioase și la procesiuni. Nu în ultimul rând, breslele reprezentau un mijloc de socializare, toți meșterii, împreună cu soțiile lor, trebuind să participe la sărbătorile organizate cu ocazia zilei sfântului patron, a zilelor onomastice, ori atunci când erau primiți în breaslă ucenici sau noi meșteri.
Fiecare breaslă avea un statut propriu, aprobat de rege și autoritățile orășenești, în care erau prevăzute normele de conducere, modul de accedere în breaslă și de obținere a titlului de meșter, rangurile, drepturile și obligațiile membrilor (ucenici, calfe, meșteri), contravențiile și sancțiunile. În fruntea breslelor se aflau staroștii, ale căror responsabilități erau: controlul produselor, convocarea și prezidarea adunărilor breslei, administrarea averii breslei (ale cărei venituri erau constituite de taxele de intrare în ucenicie, cele pentru diversele certificate emise, cotizațiile anuale ale membrilor, amenzi), examinarea lucrărilor de măiestrie ale calfelor, judecarea diverselor pricini apărute în cadrul breslei, păstrarea statutelor, registrelor (ex: cel al veniturilor și cheltuielilor, al primirii și eliberării ucenicilor, al pedepselor și amenzilor aplicate, al deceselor), scrisorilor și sigiliului breslei, repartizarea de ucenici și calfe meșterilor, întreținerea altarului breslei (prin cumpărarea, de exemplu, de lumânări), menținerea în bună stare a turnului (ori bastionului) și porțiunii de zid pe care breasla le avea în grijă, reprezentarea acesteia în relațiile cu autoritățile orășenești. Pentru deciziile importante, staroștii se sfătuiau cu un consiliu al meșterilor, alcătuit din doi dintre meșterii cei mai experimentați. Staroștii primeau anual un onorariu și aveau dreptul de a-și alege primii ucenicii și calfele. Inițial existau doi staroști, dar în timp, pe măsură ce breslele s-au mărit, numărul lor a ajuns la patru sau chiar cinci. Cel mai bătrân din ei, numit starostele bătrân sau părintele breslei, deținea autoritatea supremă. În subordinea staroștilor se aflau părintele calfelor (supraveghea activitatea calfelor, le pedepsea sau amenda în caz de abateri, găsea de lucru calfelor călătoare, conducea adunările asociațiilor calfelor) și meșterii supraveghetori, ce controlau o dată pe lună atelierele meșterilor. Breslele mai aveau și câte un notar, care elibera diverse certificate (ex: de terminare a uceniciei, de moralitate pentru calfele călătoare), se ocupa de contabilitate și corespondență. Atât staroștii, cât și ceilalți dregători ai breslelor, erau aleși, pentru câte un an, de către adunarea meșterilor breslei, care avea și rolul de a dezbate și aproba tot ceea ce ținea de funcționarea breslei, inclusiv statutul său. Adunarea se întrunea de patru ori pe an, la începutul fiecărui trimestru, iar meșterii erau convocați prin intermediul unei table de strigare, din lemn sau metal, de forma unui scut, purtând stema breslei și având inscripționate anul și numele (sau inițialele) staroștilor și, uneori, al notarului din anul respectiv. Tabla era purtată de la un meșter la altul de către doi ucenici sau două calfe.
În timp, breslele și-au cumpărat sau construit câte o casă, unde aveau loc adunările și celebrările și unde se depozitau rezerve de materii prime, lucrările de măiestrie ale calfelor, obiecte - precum căni sau pahare - ce se foloseau la ospețe, precum și lada de lemn în care se țineau actele, sigiliul și veniturile unei bresle. O astfel de ladă avea două încuietori, starostele cel bătrân și cel tânăr (sau al doilea, când erau trei sau patru staroști) păstrând, fiecare, câte o cheie. Fiecare breaslă avea o stemă proprie, ce apărea pe clădirea, lada, sigiliul și steagul său, pe atelierele meșterilor, pe pietrele lor de mormânt, pe tablele de convocare la adunări, pe stranele din biserici. Deși diferite ca aspect, în stemele breslelor din aceeași branșă existau simboluri care se repetau (unelte sau produse specifice, cum ar fi o cizmă sau o gheată pentru cizmari, o cheie pentru lăcătuși, o pâine pentru brutari, o suveică pentru țesători, o foarfecă pentru croitori).
Pentru a deveni meșter și, deci, membru al unei bresle, trebuiau parcurse două etape. Cea dintâi era ucenicia. Deși nu se știe sigur, se crede că vârsta la care un băiat putea intra ca ucenic al unui meșter era de 10-12 ani. Pe lângă sexul bărbătesc, o altă condiție obligatorie era de a fi născut dintr-o căsătorie legitimă (ce se dovedea, inițial, prin aducerea a doi martori, iar mai târziu prezentând certificatul de naștere). În orașele germane, mult timp au putut face parte din bresle doar germanii, iar până la Reformă, în unele bresle din Transilvania erau primiți doar catolicii. După o perioadă de probă, de 2-4 săptămâni, ucenicul intra – dacă se dovedea priceput și muncitor - în slujba unui meșter, trebuind să plătească o taxă de înscriere în bani și natură (ceară și vin) și să ofere o masă membrilor breslei. Timp de trei până la cinci ani, ucenicii locuiau în casa meșterului, ce trebuia să le asigure hrana și îmbrăcămintea, în timp ce ei îi datorau ascultare și trebuiau să se dedice învățării meseriei. La sfârșitul perioadei de ucenicie, primeau un certificat ce atesta deprinderea unui meșteșug (pentru a cărui eliberare trebuia achitată o taxă) și deveneau calfe. În această calitate, în următorii 2-4 ani puteau lucra în continuare pentru meșterul la care își făcuseră ucenicia (sau pentru un altul) ori puteau plecau într-o călătorie prin Transilvania și/sau Europa Occidentală, muncind pentru diverși meșteri din breasla căreia îi aparțineau, de regulă în orașele în care meșteșugul pe care îl învățaseră era foarte dezvoltat. De exemplu, pentru armurieri (fabricanții de arme de foc) un astfel de centru era Nürnbergul. Calfele locuiau, ca și ucenicii, în casele mește-rilor pentru care lucrau, însă pe lângă faptul că le era asigurată întreținerea, primeau și o remunerație. Calitatea de meșter se dobândea în urma unui examen, ce presupunea realizarea unei lucrări de măiestrie. Dacă aceasta nu era considerată bună, trebuia refăcută, iar în cazul unor defecte minore se plătea o taxă. Pentru a intra în rândul meșterilor, se depunea un jurământ, iar noul meșter trebuia să organizeze o masă și să ofere cadouri staroștilor. Trebuia, de asemenea, să se însoare cât mai curând (căsătoria fiind însă interzisă pentru calfe). Își deschidea apoi un atelier, începând să producă bunuri pe care apoi le vindea. Ucenici putea avea după trei sau patru ani.
Puteau exista și meșteri care nu făceau parte dintr-o breaslă și care, fiind considerați breslași clandestini, lucrau mai mult la perferia orașelor și în sate. De-a lungul timpului, breslele au luat măsuri și au apelat la intervenția autorităților locale pentru a face față concurenței meșterilor nebreslași. În același scop, de pe la sfârșitul secolului al XV-lea s-au format, mai întâi în scaunele săsești și apoi în întreaga Transilvanie, uniuni de bresle interurbane, conținând bresle de aceeași specialitate din mai multe orașe.
Printre principalele bresle întâlnite în Evul Mediu în orașele Transilvaniei se numără cele ale măcelarilor (se ocupau de tăierea animalelor de consum și comercializarea cărnii), brutarilor (fabricau pâine, plăcinte, turte), morarilor (produceau făină, prin măcinarea de cereale), berarilor (produceau bere), tăbăcarilor (prelucrau pieile de animale cu substanțe care să le facă impermeabile; cele destinate fabricării de încălțăminte erau curățate de grăsime și păr, în timp ce pentru hainele de blană aceasta era conservată), blănarilor și cojocarilor (confecționau haine de blană și cojoace), cizmarilor (produceau cizme, ciubote, ghete și, mai târziu, papuci), țesătorilor și postăvarilor (primii produceau pânză din in sau cânepă, precum și mătase, catifea, plapumi, covoare, iar ceilalți obțineau postav prin scărmănatul și apoi torsul lânii; până în secolul al XVI-lea au format, în unele orașe, o singură breaslă), croitorilor (confecționau haine – anterie, pantaloni - din postav, mătase, catifea sau pânză, unii la comandă, iar alții pentru comercializarea în târguri, dar și odăjdii, fețe de altar pentru biserici), lăcătușilor (făceau lacăte, zăvoare, chei, încuietori), armurierilor (produceau arme de foc: tunuri, ghiulele, archebuze, puști), dogarilor/butnarilor (cei ce făceau sau reparau butoiae), tâmplarilor (produceau mobilă de lemn pentru case particulare și, pentru biserici, bănci, strane, sacristii), rotarilor (făceau roți, căruțe, care), dulgherilor (realizau tâmplăria clădirilor), olarilor (produceau vase, căni, oale, cupe, cahle din ceramică), funarilor (făceau funii pentru uzul în gospodărie, dar și pentru tragerea clopotelor, deplasarea tunurilor, pentru corăbii), zidarilor (construiau castele, cetăți, turnuri, biserici, case particulare, unele dintre aceste clădiri fiind împodobite cu sculpturi; realizau și pietre de mormânt, sarcofage, sacristii), aurarilor (confecționau - din aur sau din argint ori din argint aurit - bijuterii, nasturi, cingători, tacâmuri, cupe, pahare, vase, ferecături de cărți etc., precum și obiecte bisericești: potire, ciborii, ferecături de icoane, cruci, sfeșnice).
Breslele au intrat în declin odată cu apariția manufacturilor, fiind desființate în 1872 și înlocuite cu corporații meșteșugărești.
