Pandantivele eneolitice din mandibule de Canis Familiaris L.
Texte și foto: Dr. Cătălin Lazăr, dr. Adrian Bălășescu
Loc de descoperire: tell Sultana-Malu Roșu, com. Mănăstirea, jud. Călărași, locuința L14. Cultura: Gumelnița. Datare: 4500-3900 a. Chr. Material: os. Tehnica: șlefuire, perforare. Dimensiuni: mandibula 1: L - 121 mm, grosime medie – 10 mm; mandibula 2: L – 121 mm, grosime medie – 11 mm.
OMUL ȘI CÂINELE. O RELAȚIE MILENARĂ
Istoria relației dintre om și câine pare să-și aibă începuturile acum mai bine de 20.000 de ani, după cum demonstrează o serie de descoperiri arheologice, răspândite în întreg spațiul eurasiatic, din Munții Altai, până în Franța. Această îndelungată interacțiune se transpune, arheologic și etnografic, printr-un tratament special al câinelui, uneori divinizat, înhumat în morminte, mumificat, incinerat sau sacrificat în ritualuri.
Câinele – Canis familiaris L. – este considerat ca fiind cel mai vechi animal domesticit de către om. El este prezent prin resturi osoase în majoritatea eșantioanelor faunistice studiate. Specia este crescută în general în scopuri utilitare: paza turmelor şi a locuinţelor, la vânătoare, sau pur şi simplu ca un companion al omului.
Diverse practici înhumatorii speciale, pentru câini, precum cele din neoliticul siberian, cu o vârstă de aproximativ 7.000 a. Chr., i-au îndreptățit pe specialiști să afirme că unele animale, cu istorii speciale, erau asimilate unor “persoane” și aveau “suflet”, de aceea, după moarte, beneficiau de rituri similare oamenilor; în timp ce, pentru înhumări comune de oameni și câini, precum în neoliticul italian sau din spațiul nord-american, s-a invocat funcția de protector și ajutor al individului înhumat, dincolo de moarte, așa cum fusese, probabil, și în timpul vieții.
În unele comunități, câinele joacă un rol de mediator cu lumea spiritelor. Spre exemplu, la Mkako, din Camerun, câinii sunt folosiți în ritualurile de inițiere ale neofiților (tinerii adolescenți), în etapa finală, pentru a alunga spiritele rele ce încearcă să-i vâneze pe neofiți în timpul inițierii în pădure. La aceleași comunități, el este însă și sacrificat și consumat, în cadrul ceremoniilor de înhumație, cu ocazia morții unui om important sau a unui adolescent.
Totuşi, în mai multe aşezări preistorice, din diverse zone ale lumii, s-a observat că specia Canis familiaris este folosită şi în alimentaţie dacă avem în vedere urmele de tăiere (dezarticulare şi descărnare); blana era şi ea utilizată, dacă luăm în considerare urmele de jupuire observate pe diferite fragmente osoase.
Lunga și complexa relație dintre om și câine este foarte bine reflecatată de către afirmațiile lui Claude Lévi-Strauss (1971): „le singe est proche de l'homme selon la nature, par ressemblance physique, comme le chien est proche de l'homme selon la culture, par contiguïté sociale”.
PANDANTIVELE DESCOPERITE LA SULTANA - MALU ROȘU
Cele două pandantive realizate din mandibule de câine (Canis familiaris L.), ce fac obiectul acestui studiu au fost descoperite în anul 2010, în așezarea de tip tell de la Sultana-Malu Roșu, jud. Călărași. Aceasta reprezintă una dintre primele așezări atribuite culturii Gumelnița (cca 4500- 3950 a. Chr.) de pe teritoriul României, ce a făcut obiectul unor cercetări științifice încă din anul 1923. Tell-ul este amplasat pe malul drept al lacului Mostiștea, nu departe de satul Sultana, la cca 7 km de Dunăre.
Cele două pandantive au fost descoperite în asociere cu locuința L14. Aceasta reprezintă o locuință incendiată, aflată în limita estică a așezării preistorice de la Sultana, cu dimensiuni de cca 6 x 8 m, orientată N-S. Tehnica de construcție este cea a paiantei, pe două dintre laturi (nord și vest) existând șanțuri de fundație, pe celelalte două laturi pereții fiind construiți direct pe sol. Casa avea o singură încăpere, inventarul recuperat fiind tipic pentru comunitățile gumelnițene (vase ceramice, unelte de os, corn și silex, râșnițe etc.).
Primul dintre pandantivele realizate din mandibulă de câine (Canis familiaris L.) a fost descoperit în baza șanțului de fundație nordic (C1/2010) al locuinței L14, ce avea o lungime de 5,30 m și o lățime cuprinsă între 0,45 – 0,59 m, la o adâncime de 0,40 m față de nivelul de săpare al acestuia (-3,14 m față de punctul zero al săpăturii arheologice). Pandantivul este realizat dintr-o mandibulă dreapta care este întreagă și prezintă în alveole următorii dinți P4, M1 și M2. Partea linguală (internă) prezintă foarte multe urme de radicele de vegetale, ceea ce ar sugera că această parte s-a găsit spre suprafața solului, la un moment dat, în timp ce partea laterală (externă) a mandibulei este mult mai bine conservată, ea nefiind atât de afectată de diferite procese tafonomice. Vârsta animalului a fost determinată pe baza uzurii lui M1, care se găsește în stadiul C după sistemul propus de Horard-Herbin (1997), ce ilustrează un animal de vârstă intermediară, subadult. Din punct de vedere tehnologic, piesa este interesantă și unică datorită faptului că la nivelul procesului coronoid există o perforație, realizată prin combinarea rotației cu percuția indirectă. Scopul acestei perforații, pe baza analizelor microscopice și urmelor de uzură identificate, a fost acela de atârnare, purtare și/sau suspendare. Piesa a fost datată prin metoda radiocarbon, fiind obținută o vârstă absolută de 5570 ± 40 BP (Poz-52983), ceea ce indică un interval cronologic cuprins între 4466 – 4342 calBC (93,9% probabilitate).
Cea de-a doua mandibulă a fost descoperită în nivelul de abandon al locuinței L14, în limita vestică a acesteia, la o adâncime de 2,56 m față de punctul zero al săpăturii arheologice. Acest nivel de abandon al locuinței L14 marchează un alt moment cronologic al locuinței L14, posterior secvenței de utilizare al acesteia. Pandantivul a fost realizat dintr-o mandibulă stânga care este relativ întreagă și nu prezintă nici un dinte în alveole (I1-M3). Ea este spartă la nivelul procesului angular. Piesa este mai puțin afectată de rădăcinile de vegetale, dar prezintă o serie de spărturi fine ale corticalei osului. Absența dinților ne împiedică să facem o estimare precisă a vârstei, dar faptul că toți dinții definitivi erau ieșiți ar sugera o vârstă de peste 6 luni (Schmid, 1972). Pe partea linguală (internă) în dreptul lui M2 și M3 s-au observat două urme fine de tăiere oblice, una de 13,2 mm (în dreptul lui M2) și alta de 9,9 mm (în dreptul lui M3) ce ar sugera detașarea țesuturilor adiacente de pe os. În cazul acestei piese putem preciza că ea prezintă doar urme de jupuire, ceea ce atestă doar prelevarea blănii; până în prezent în cadrul eșantionului faunistic de la Sultana (NR=369) nu s-au identificat ale resturi de câine cu urme antropice (NR=13). Acest fapt nu trebuie să ne mire deoarece în cadrul culturii Gumelnița astfel de resturi de câine cu urme antropice (descărnare, dezarticulare și jupuire) s-au mai descoperit în numeroase așezări : Bordușani Popină, Hârșova, Măriuța, Vitănești și Taraschina (Bălășescu et al., 2005a, 2005b; Bălășescu & Radu, 2011). Acest obicei de a utiliza și consuma alimentar acest mamifer este atestat și în cadrul culturii Boian (premergătoare culturii Gumelnița), astfel de indicii fiind descoperite la Isaccea-Suhat, Siliştea-Conac, Hârşova și Izvoarele (Bălășescu et al., 2004). La fel ca piesa precedentă și această mandibulă prezintă o perforație la nivelul procesului coronoid, realizată prin rotație, dinspre ambele părți. Pe toată fața linguală există o “patină” datorată probabil de frecarea cu diferite substraturi (îmbrăcăminte, piele, etc.).
Morfologic și biometric cele două piese sunt diferite și ele provin de la indivizi diferiți. Datele biometrice se încadrează în valorile cunoscute pentru cultura Gumelnița (Bălășescu et al., 2005a). Astfel o estimare a lungimii bazale a craniului pe baza indicelui Dahr a permis obținerea unor valori apropiate în cazul celor două mandibule analizate: 145,1 mm (mandibula 1) și 145,8 mm (mandibula 2), în timp ce pe baza indicelui Brinkmann se observă o diferență relativ mare între cele două piese: 144,5 mm (mandibula 1) și 152,3 mm (mandibula 2). Aceste valori sunt superioare mediei întâlnite în cultura Gumelniţa de pe teritoriul României pentru indicele Dahr (medie 131,9 mm, n=92, limite 98-179 mm) și pentru indicele Brinkmann (131,4 mm, n=57, limite 110,1-155 mm) și se găsesc între limitele observate.
În cazul celor două mandibule descoperite la Sultana, intervenția umană, vizând modificarea lor, a fost minimă. Nu s-a dorit decât suspendarea lor, prin intermediul unei perforații, în rest mandibulele rămânând intacte, făcând recognoscibilă atât specia, cât și tipul de os, ceea ce sugerează funcția lor în transmiterea unui mesaj vizual, a cărui semnificație, evident, ne scapă. În schimb, conform datelor identificate cu ajutorul microscopului, putem aprecia că ele au fost suspendate o perioadă îndelungată de timp, ceea ce a determinat modificări, privind morfologia perforațiilor sau aspectul suprafeței, ca urmare a contactului cu un alt material (piele, îmbracăminte?).
Așadar având în vedere rezultatele studiilor lor arheologice, zooarheologice și tehnologico-funționale, dar și datele arheologice disponibile la acest moment pentru perioada neolitică din Europa, putem conchide că cele două pandantive realizate din mandibulă de câine (Canis familiaris L.) au un caracter de unicat. Sigurele piese asemănătoare sunt cunoscute din situl Misigtoq (Groenlanda), fiind datate între 1600 și 1800 (Morey, 2010).
Cele două piese de la Sultana, pe lângă funcția lor practică, demonstrată de studiul interdisciplinar efectuat asupra lor, aveau, fără îndoială și o funcție simbolică. Acest fapt este demonstrat și de carcaterul lor de unicat, dar și de contextul în care au fost descoperite – în asociere cu o locuință arsă și abandonată. Astfel, pe baza datelor înregistrate putem afirma că cele două pandantive realizate din mandibule de câine (Canis familiaris L.) se leagă simbolic de întreg ciclul evolutiv al locuinței L14, de construcția acesteia, de existența construcției și de abandonarea ei, reprezentând probabil piese ce au legătură cu cei ce au trăit în această casă. Sacrificarea acestor două piese unice, în două momente cheie ale respectivei construcții preistorice – fundarea și abandonarea, reprezintă un indice important privind valoarea simbolică, rituală și mistică a acestor artefacte.
De asemenea, aceste două pandantive se pot lega de rolul ancestral al câinelului – de protector al casei, dar și de anumite activități de subzistență specifice comunităților gumelnițene (vânătoarea sau creșterea animalelor).
Totodată, dacă ne raportăm la elementele anatomice utilizate pentru confecționarea celor două pandantive – mandibule, elemente provenite din zona capului, ce îmbracă o simbolistică complexă în cadrul diverselor comunități preistorice, mandibulele puteau constitui amulete cu o valoare particulară, apotropaică, cum se întâmplă în Mongolia unde, cele mai căutate oase, pentru a fi transformate în amulete, sunt cele din zona capului (în special dinții și maxilarele), fiind considerate oase ale puterii, deoarece sunt cele cu care se apără și atacă animalul.
Nu excludem nici valențele religioase ale acestor două artefacte. Astfel, câinele putea fi la Sultana totemul clanului, cum se întâmplă în Insulele Solomon, la amerindieni (mohicani, algokini) sau la aborigenii arunta din Australia, unde numeroase clanuri își revendică totemul într-un câine. Mai mult, în Insulele Solomon, câinele intervine în miturile creației, el învățându-i pe oameni, potrivit legendelor, să cultive grădinile, să-și construiască casele și ambarcațiunile și să mănânce carne.
În concluzie cel două pandantive realizate din mandibulă de câine (Canis familiaris L.) descoperite în așzarea preistorică de la Sultana, pe lângă caracterul lor unic, din punct de vedere tipologico-tehnologic, prezintă o încărcătură simbolică deosebit de complexă, ce reprezintă un mesaj peste timp trimis de către comunitățile umane ce au trăit acum 6000 de ani. În același timp ele reprezintă un element de reflecție pentru noi privind complexitatea acestor comunități preistorice, mai ales din perspectiva în care le privim, le percepem și le analizăm.
