„PSĂLTIREA SVÂNTULUI PROROC DAVID… PRE VERSURI TOCMITĂ“
Text: Ginel Lazăr; foto: Marius Amarie.
Scurt istoric al Psaltirii pre versuri tocmită
Secolul al XVII-lea marchează începuturile și consacrarea limbii românești literare, reprezentând epoca de aur a culturii noastre vechi. Cultura și literatura română veche se desprind din dimensiunile bizantino-slave, croindu-și un drum nou. Domnia și Biserica formează un binom pus în slujba afirmării limbii române și a cultului ortodox. Domnitori români medievali din Principatele române dunărene au înțeles importanța folosirii limbii poporului în biserică și nevoia de unificare a acesteia prin intermediul cărților tipărite, care puteau pătrunde în fiecare casă de om învățat. Totodată, istoriografia și literatura deschid un orizont îndrăzneț făurind cronici, opere și idei, iar intelectualitatea noastră își intensifică relațiile cu străinătatea. În acest context favorabil se va afirma geniul poetic al lui Dosoftei. Psaltirea în versuri, după cum este cunoscută în literatura de specialitate opera lui Dosoftei, denumită de noi în acest studiu „Psăltire a svântului proroc David… pre versuri tocmită“, reflectând sugestiv decriptarea transliterării paginii de titlu, reprezintă un miracol literar, o „fastuoasă paradă de poezie“ românească, încadrând activitatea de traducere a autorului, derulată pe parcursul a „cinci ani foarte cu osârdie mare“, în ampla mișcare a intelectualilor Barocului est-european privind versificarea textelor religioase. Tipărirea la Uniev, în 1673, a Psaltirii pre versuri tocmită indică, datorită profunzimii speciilor cultivate, o evidentă trăsătură autohtonă, care are menirea de a individualiza caracterul operei amintite în raport cu alte construcții de gen, atât din spațiul răsăritean, cât și din cel apusean.
Activitatea de traducere a lui Dosoftei este extrem de importantă pentru studiul limbii române, justificarea este identică cu a corifeilor Coresi și Varlaam, iar finalitatea ar fi trebuit să fie introducerea limbii literare în biserică, fapt întrerupt de varii evenimente politice. Rezultatul traducerii lui Dosoftei este o misiune religioasă şi literară totodată, asumată în întregime de marele cărturar moldav ca un act livresc. „În bisearică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă“. Erudiția mitropolitului moldav și activitatea prodigioasă a acestuia se transpun într-o serie de precedente remarcabile, realizate într-o perioadă în care literatura religioasă era încă dependentă de poetica imnică bizantină și de liturghia slavonă.
Dintre operele lui Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită este în primul rând o traducere remarcabilă, o adevărată prelucrare, preluată din slavonă, dovedindu-se în timp prima capodoperă poetică națională. Psaltirea face parte din Vechiul Testament și este, deopotrivă, carte de cult și carte de lectură. În Biserică, psalmii au fost întrebuințați în oficierea cultului, însoțiți de melodii, find rostiți ca rugăciuni ori lecturați întru desfătarea sufletului, a minții, ei amintind pământenilor fapte istorice, dându-le legiuiri pentru viață, tămăduind ori prevenind necazuri și primejdii ori profețind cele viitoare. Sunt temeiuri care, de-a lungul timpului, i-au făcut pe teologi să considere Psaltirea ca trupul rugăciunii și să o numească drept cartea de toate zilele, una din scrierile cele mai citite. Psaltirea pre versuri tocmită reprezintă cea mai importantă și renumită scriere ce o datorăm ierarhului cărturar umanist Dosoftei, impresionând prin vechime și valoarea literară. Având sprijinul spătarului Nicolae Milescu, Mitropolitul Dosoftei a primit de la Moscova un teasc tipografic cu litere. Printre primele cărţi care au văzut lumina tiparului în româneşte se numără Psaltirea în versuri. Cu peste 8000 de versuri dispuse în peste 500 de pagini, Psaltirea pre versuri tocmită este o premieră în istoria literaturii române. Autorul a lucrat această adevărată capodoperă poetică între anii 1665 și 1670, între izvoarele și modelele posibile utilizate fiind amintite Psaltirea slavonă tipărită în Polonia înainte de 1667 (este vorba de Psaltirea în versuri alcătuită în anul 1579 de Jan Kochanowski) și Psaltirea greacă, posibil textul tălmăcit și versificat de Gheorghe Palamed. În anul 1670, scrierea era deja finalizată, Dosoftei dedicând-o domnitorului Gheorghe Duca al Moldovei, care, într-o scrisoare din ianuarie același an, solicita Stavropighiei din Liov tipărirea a 400 de exemplare, fapt ce nu s-a realizat din cauza vremurilor tulburi, dominate de pustiiri străine. Astfel că de abia peste trei ani, în 1673, autorul reușește să imprime cartea în tiparnița Mănăstirii Uniev, situată în Galiția (regiune a Poloniei), cu sprijinul domnitorului Ştefan Petriceicu. Tipăritura are formatul mic, paginația conținând numeroase greșeli de numerotare. Textul cărții a fost imprimat cu slove chirilice de trei mărimi, cu cerneală neagră și roșie. Titlul vestește imprimarea scrierii în limba română cu cheltuiala domnitorului Ştefan Petru, voievodul Țării Moldovei, evidențiind faptul că aceasta a fost realizată cu multă osteneală, în decursul mai multor ani, de către Mitropolitul Dosoftei, dându-se în tipar la Mănăstirea din Uniev, la anul de la Facerea Lumii 7181 (1673). Pe versoul foii de titlu se află imprimată gravura cu stema Moldovei însoțită de versuri, preluate din cartea despre Șapte Taine, tipărită de Varlaam la Iași în 1644. Urmează două prefețe, una către Domnul Moldovei, la sfârșitul ei semnând Dosoftei și, mai jos, Simion Tiparnicul, iar a doua prefață către cititori, ce reprezintă cel dintâi tratat de versificație din literatura română. Pe versoul celei de-a șasea file liminare se află o gravură cu reprezentarea Proorocului și Împăratului David, semnată, jos, în stânga, de monahul gravor Simion. Textul propriu-zis cuprinde cei 150 de psalmi, versificați în versuri rimate de diferite mărimi, organizați în 20 de catisme. Unii psalmi sunt însoțiți de comentarii în proză, iar la unele exemplare psalmul 143, despre lupta lui David cu Goliat, este redat numai în proză.
Nicolae Manolescu definea Psaltirea pre versuri tocmită, editată de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, tipărită la Uniev în anul 1673, drept „întâiul monument de limbă poetică românească“. Lucrarea lui Dosoftei nu reprezintă o simplă traducere și transpunere din Vechiul Testament a Psalmilor lui David. Traducerea nu a presupus doar un efort îndelungat, desfășurat între anii 1665 și 1670, ci, mai ales, reformularea, adaptarea și revigorarea textului biblic antic la cerințele și pretențiile psalmistului medieval reformist. Cărturarul moldav a căutat în toată opera sa de traducere cuvântul potrivit și expresia cea mai adecvată, identificând, totodată, variantele stilistice performante ale lexicului românesc popular, căutând să regenereze prin terminologie novatoare, topică și ritm, versul românesc. Ritmul psalmilor traduși de Dosoftei este asemănător ritmului poeziei populare, remarcându-se prin simplitate, claritate și cursivitate, oferindu-i credinciosului de rând un dialog cu Dumnezeu și răspunsuri la întrebări și provocări cotidine. Aşadar, efortul îndelungat depus de mitropolitul Dosoftei, cu referire specifică la traducerea Psaltirii în limba română din a doua parte a secolului al XVII-lea, a condus la constituirea unei limbi poetice originale. Derivatele acesteia înseamnă îmbogăţirea limbii prin apelul la poezia populară, formarea unei topici noi şi, implicit, organizarea unui sistem novator de rime.
Dosoftei are meritul de a fi adăugat la vocabularul limbii române termeni noi proveniți din latină și polonă. Împrumutul din graiurile populare este însă unul efectiv evoluat pentru epoca respectivă, introducând figuri de stil, metafore și comparații. Remarcabilă este și varietatea ritmurilor uzitate: traohaic, iambic, amfibrahic, dactilic, anapest, precum și folosirea continuă a efectelor de oralitate, caracterizate prin prezența repetiției, interogației sau exclamației, toate acestea generând o mare capacitate de a afirma stări sufletești transparente. Caracteristicile literaturii religioase sunt diferite de scrierile laice. Ori tocmai în această diferenţă constă originalitatea poeziei versificate a lui Dosoftei. Ea urmează o linie unitară, sugerată de o gamă variată de stări şi atitudini, care au un ascendent literar tradiţional, considerat de Dosoftei de neînlocuit, cel puţin pentru epoca sa.
Înaintea lui Dosoftei s-au scris versuri şi în alte limbi folosite în spaţiul românesc. Pripealele monahului imnograf Filothei de la Cozia au fost compuse în redacţia medio-bulgară, şi probabil greacă, în primele două decenii ale secolului al XV-lea, răspândindu-se în lumea slavă de est şi de sud. Învăţatul Philothei poate fi socotit primul cântăreţ bisericesc român, însă creaţiile lui nu sunt adresate poporului, ci culturii ortodoxe în genere. De reţinut că o parte a operei sale slavone a dăinuit prin copierea manuscriselor versificate şi prin tipărire până în secolul al XIX-lea, Anton Pan fiind unul dintre beneficiarii acelor ediţii manuscrise sau tipărite. În nota celor de mai sus, merită menționate realizările transilvănene de versificare a psalmilor, care sunt mai degrabă niște tentative ce nu pot fi catalogate ca onorabile, însă cu totul alta este discuția privind poemul didactico-filosofic al lui Miron Costin, scris în limba polonă. Așadar, primul poet cu adevărat important al literaturii române vechi, recunoscut în mod unanim de posteritate este Dosoftei. Nicolae Manolescu este foarte categoric când vine vorba de creația scrisă în limba maternă, considerând că „poezia românească nu poate să înceapă decât cu texte scrise în limba română“. Mai mult, N. Manolescu nu-i găsește nicio valoare literară operei lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae“, care, așa cum cred mulți literați, fiind scrisă în latinește, nu ar aparține literaturii române.
Eruditul mitropolit Dosoftei s-a raportat într-un mod excepțional la instrumentele expresivității populare, îmbinând într-o manieră originală, gândurile și cuvântările, suplimentând cu varii neologisme neajunsurile limbii române. Mai târziu, George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1941 sau 1982), afirmă că „geniul poeziei lui Eminescu, Macedonski, Alecsandri, Arghezi şi Blaga au la temelie versul mitropolitului Dosoftei, făuritorul stihologiei româneşti“.
Mitropolitul Dosoftei
Dimitrie Barilă este numele mirenesc al mitropolitului Dosoftei, cărturar de renume al epocii sale, întâiul poet al limbii române vechi. S-a născut într-o familie cu o veche tradiţie de mazili din Suceava în anul 1624, fiul negustorului Leontie (Leontari) Barilă şi al Misirei (Maria). A învăţat în Iaşi, la Colegiul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“, înființat de Vasile Lupu, sub înrâurirea predecesorului ierarh cărturar Varlaam, apoi la şcoala „Frăţia Ortodoxă“ din Liov, al cărei epitrop era o rudă de-a sa pe nume Chiriac Papara din Lemberg, însă originar din Ianina. În această şcoală clasică a studiat tânărul Dimitrie retorica şi poezia predate în latină, greacă, slavonă şi polonă. În anul 1648 este tuns în monahie la Mănăstirea Pobrota, sub numele Dosoftei, iar un deceniu mai târziu, la vârsta de 34 de ani, este ales episcop de Huşi, de unde, după circa doi ani, trece la cârmuirea Episcopiei de Roman. În anul 1671, ce coincide cu a doua domnie a lui Gheorghe Duca, Dosoftei ajunge mitropolitul Moldovei. Doi ani mai târziu, ca urmare a susţinerii politicii antiotomane a lui Ştefan Petriceicu, este nevoit să ia calea exilului, împreună cu voievodul. După reîntoarcerea în Moldova, în 1675, este închis pentru penitenţă de Dumitraşco Cantacuzino la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Iaşi, însă după scurt timp este eliberat şi reinstalat în scaunul de prim ierarh al biscericii moldave. Către sfârșitul vieții, mai exact în 1686, este nevoit să ia din nou calea exilului, de data aceasta aflându-se în suita regelui polon Jan Sobieski, aflat într-o campanie antiotomană în Moldova. Craiul Poloniei, nu subjugă țara, ci petrece două săptămâni la Iași, iar la întoarcere îl ia ostatic pe Dosoftei, împreună cu toată averea Mitropoliei Moldovei, inclusiv odoare sfinte, printre care se aflau și moaștele „Sf. Ioan cel Nou“. În ciuda unor acuze că ar fi făcut o înțelegere nedemnă cu Sobieski, făcându-se chiar presiuni pentru întoarcerea sa în Moldova, afursit de patriarhul din Constantinopol, se pare că Dosoftei nu plecase în Polonia de bună voie, ci fusese luat captiv, dovadă stând faptul că a supraviețuit cu greu semidetenției din cetatea Stryi de lângă Jolkiev, până în anul 1693, când a murit în sărăcie și pribegie, departe de plaiurile țării sale. În ultimii trei ani ai vieții primește o alocație din partea rușilor, ca respect al erudiției sale, ceea ce îl determină să tălmăcească pentru a nu le rămâne dator prietenilor răsăriteni, lucrări de interes teologic, intervenind cu diplomație în polemica dogmatică ce împărțea la acea dată centrele ortodoxe de la Kiev și Moscova. Mai mult, le oferă țarilor ruși, Ioan și Petru Alekseevici, traduceri din clasici ai literaturii patristice, sperând că vor fi publicate. Pentru polonezi traduce un fragment dintr-o tragedie renascentistă, intrând astfel și în sfera culturii laice.
Psaltirea pre versuri tocmită, Uniev, 1673.
Exemplarul din colecția de carte veche a MNIR
Psaltirea pre versuri tocmită, deținută de MNIR, nu este un volum complet păstrat. În general astfel de cărți au anumite lipsuri de conținut, datorate manipulării neglijente sau a ruperii intenționate a unor file din blocul cărții, care erau mărturii ale dreptului de proprietate și trebuia să li se piardă urma. Starea de conservare nu permitea expunerea, drept care a intrat în procedura de restaurare, proces de durată, desfășurat în prima parte a anului 2020. Blocul cărții a fost curățat complet, filă cu filă, făcându-se completări acolo unde a fost cazul. De asemenea, legătura cărții a fost restaurată, inclusiv încuietorile. În prezent exemplarul este pregătit pentru expunere.
Volumului îi lipsesc primele file, pagina de titlu, cele două Predoslovii ale autorului, către domnitorul Ștefan Petriceicu și către cititori, precum și prima catismă. Cartea începe cu fila 13, corespunzând catismei a doua și psalmului nouă. Restul blocului cărții este compact și unitar pâna la sfârșit. În raport cu prezentarea generală anterioară a Psaltirii, exemplarul deținut de MNIR este un colligat ce mai cuprinde: Dosoftei, epigramă la „Psalmul lui David ce s-au luptat cu Goliat“ (ps. 143), poezia cărturarului umanist Miron Costin despre originea italică a românilor, poezia lui Dosoftei, Apostrof și un imn în slavonă, referitor la mărturisirea credinței ortodoxe, de Sf. Ambrozie al Mediolanului, Te Deum Laudamus. În ceea ce privește unitatea tematică tipografică, aceasta lipsește în genere. Părțile de final, care reprezintă colligat cu Psaltirea pre versuri tocmită, au o variație tamatică. În unele cazuri, psalmul 143 (lupta lui David cu Goliat) este înlocuit cu psalmul 132, iar în locul imnului slavon despre mărturisirea credinței ortodoxe, al Sf. Ambrozie al Mediolanului avem imnul Sf. Niceta de Remesiana. Se pare că poezia originară a lui Miron Costin și Apostroful lui Dosoftei se regăsesc în tot tirajul originar. Cartea mai păstrează un total de 484 de pagini tipărite.
Legătura cărții este din tăblii groase de lemn învelite în piele de culoare brun închis, ornată sumar, coperta anterioară având un chenar cu motive florale marginale și geometrice în centru, iar pe coperta posterioară este un alt chenar fitomorf, cu motive florale în centru. Cheutorile vechi sunt din piele și alamă. Tehnica execuției indică o legătură de carte veche, simplă și trainică, specific medievală, și, deopotrivă, elegantă; însă nu sunt indicii că ar fi chiar legătura originală a cărții. Exemplarul mai păstrează astăzi doar trei însemnări marginale datorate proprietarilor ori cititorilor. Cândva, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe forzațul anterior fix a consemnat un anume preot (iereu) armean, la sfârșitul domniei lui Alexandru I Mavrocordat, domnul Moldovei, iar pe fila de gardă, a scris Teodor diacul, de la mănăstirea Bisericani (a evlavioșilor), comuna Alexandru cel Bun, jud. Neamț. În fine, ultima însemnare este de fapt o cântare închinată Maicii Domnului și se păstrează la sfârșitul volumului, pe forzațul posterior fix, având o formă versificată.
Psaltirea MNIR-ului poartă un ex-libris ștampilă cu o legendă donatoare. Astfel, aflăm că exemplarul a aparținut Bibliotecii Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a fost dăruit Academiei Române în anul 1898. Mai întâlnim alte două tipuri de ex-libris, ștampilă și abțibild, amândouă aparținând Biblitecii Academiei Române, având și nr. de inventar al colecției de carte veche românească. Ex-librisul mitropolitan confirmă faptul că exemplarul cercetat a circulat în spațiul moldav, iar însemnările marginale dovedesc apartenența cărții de cult de lăcașe mănăstirești, parohii, intrând apoi în Biblioteca Mitropoliei Moldovei și Sucevei.
Bibliografie:
1. Iulian Boldea, Dosoftei și începuturile poeziei românești, în „Libraria“, Anuar VII, Studii și cercetări de bibliologie, Tîrgu Mureș, 2008
2. Gheorghe Dincă, Un mare cărturar din secolul al XVII-lea: mitropolitul Dosoftei, București, 1939.
3. Dosoftei. Psaltirea în versuri, 1673, ediție critică de N. A Ursu, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Iași, 1974.
4. Enciclopedia Literaturii Române Vechi, coord. Eugen Simion, București, 2018.
5. Istoria Literaturii Române, I. Folclorul. Literatura română în perioada medievală (1400-1780), coord. George Călinescu, București, 1964.
6. N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, 1990.
7. Gheorghe Mihăilă, Între Orient și Occident. Studii de cultură și literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, București, 1999.
8. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, colecție iniț. și coord. de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu, Chișinău, 2001.
9. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare, I. De la origini la începutul secolului al XIX-lea, ed. a II-a, revizuită și adăugită, București, 1971.
10. Rodica Șuiu, Dosoftei, mitropolitul, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, 1979.
