Sfântul Mormânt și ordinele dedicate acestuia
Autor: Tudor Martin
Biserica Sfântului Mormânt reprezintă unul din cele mai importante locuri de pelerinaj pentru lumea creștină, în cadrul complexului religios considerându-se că se găsesc atât dealul Golgotei cât și Sfântul Mormânt.
Identificarea locului unde ar fi fost răstignit Iisus Christos este atribuită împărătesei Elena, precum și găsirea unor relicve ale crucii, în anul 325, iar din porunca împăratului Constantin au început primele lucrări de zidire a unei biserici în acea zonă. Complexul arhitectonic a fost distrus și reconstruit în repetate rânduri, biserica actuală fiind reconstruită în anul 1810. Biserica a devenit un important punct de pelerinaj pentru creștini, fiind atestat în acest sens încă din secolul al IV-lea, întrucât aceștia îl considerau a fi locul învierii lui Iisus. Astăzi, biserica este și catedrala Patriarhiei Ortodoxe Grecești a Ierusalimului, fiind însă controlată împreună de mai multe biserici creștine și instituții laice într-un aranjament complex. Astfel, biserica este locul unde se țin slujbe religioase atât de bisericile ortodoxe răsăritene, cât și de bisericile ortodoxe orientale și de cea romano-catolică.
Datorită acestui rol religios foarte important atât Patriarhia Ortodoxă Grecească de la Ierusalim, cât și Vaticanul au creat distincții purtând denumirea acestui loc sfânt, care sunt accesibile atât bărbaților cât și femeilor.
PATRIARHIA DE JERUSALIM. ORDINUL SFÂNTUL MORMÂNT ORTODOX
Acest ordin este constituit ca o jurisdicţie canonică autocefală a Bisericii Ortodoxe Greceşti pentru Israel, Palestina şi Iordania. Biserica Ortodoxă de Ierusalim, a cărei jurisdicţie include Israelul, Palestina şi Iordania, nu a fost niciodată mare numeric, dar totdeauna a ocupat un loc special în sânul Bisericii Ortodoxe, datorită rolului de gardian al Locurilor Sfinte din Palestina. Patriarhul Ortodox al Ierusalimului este grec, dar majoritatea clerului şi fidelilor sunt arabi. Ordinul ţine de Confreria Sfântului Mormânt, din care fac parte toţi călugării ce ţin de Patriarhia de Ierusalim, dintre care se alege şi Patriarhul, care-i este conducător. Nu a fost încă stabilită data de fondare a Confreriei Sfântului Mormânt, ea avându-şi, probabil, originea în primele comunităţi paleocreştine, care asigurau serviciile religioase la Sfântul Mormânt. Conform tradiţiei Confreria ar fiinţa de pe vremea legalizării creştinismului, prin Edictul de la Milano din anul 313, dată la care s-ar fi fondat şi Biserica Sfântului Mormânt.
Ordinul se acordă de Biserica Ortodoxă, prin Patriarhul de Ierusalim, personalităţilor de rit ortodox, pentru ajutorul dat Patriarhiei de Ierusalim şi Bisericii Ortodoxe, în general.
Însemnul gradului de Mare Cruce are pe avers, înmedalionul central, imaginea Mormântului în jurul căruia este legenda în limba greacă - PRIN ACEST SEMN VEI ÎNVINGE. Pe cele patru semicercuri care alcătuiesc brațele crucii, sunt reprezentate câte două imagini ale vulturului bicefal bizantin şi ale coroanei patriarhale. Pe revers, tot în medalionul central, se regăsește emblema Patriarhiei, în jurul căreia este legenda în franceză - JÉRUSALEM MÉRE DES ÉGLISES cu anul 312 iar, în semicercuri, aceleaşi reprezentări. Placa are în centru însemnul celorlate grade - o cruce suprapusă peste o cunună de funze de palmier care are deasupra o coroană și un medalion în centrul crucii, cu imaginea Naşterii Domnului.
Muzeul Național de Istorie a României deţine mai multe exemplare ale acestei distincții printre care și un însemn și o placă pentru gradul de Mare Cruce (însemn, nr. inv. 324988, AR aurit+email, 151.01 g, 96x98 mm și placă, nr. inv. 324987, AR+email, 66.08 g, 93.7x93.7 mm) și o distincție în grad de Comandor (nr. inv. 125601, AR+email, 42.36 g, 45x75 mm ). Pe lângă decorații în colecția muzeului se regăsesc mai multe brevete pentru acest tip de distincție în rândul cărora se află și cel cu numărul de inventar 173986 – fig. 5, acordat inginerului Ioan Ghika – director general al Serviciului Maritim Român, în anul 1924.
VATICAN. ORDINUL SFÂNTUL MORMÂNT DE LA IERUSALIM
Potrivit tradiţiei, ordinul ar fi fost instituit după cucerirea Ierusalimului de Godefroy de Bouillon, în anul 1099, când s-a format primul Regat creştin al Ierusalimului şi s-a instituit o „miliţie de apărare” a Sfântului Mormânt. Baldouin I, primul rege al Ierusalimului a înfiinţat o „Gardă de onoare” a Sfântului Mormânt, formând un ordin de „canonici” (călugări), conduşi chiar de el. În acest ordin nu intrau numai canonicii regulari – călugării, ci şi canonici seculari – luptători selectaţi din miliţiile cruciate, care aveau rolul de a proteja Sfântul Mormânt. După prima Cruciadă (1095-1099), odată cu întoarcerea în Europa a unor membri ai ordinului s-au creat Priorate ale Canonicilor Sfântului Mormânt, care au devenit puternice după recucerirea Țării Sfinte de Saladin şi reîntoarcerea acasă a cruciaţilor, după anul 1291. După alţi istorici, Ordinul a fost instituit abia în timpul pontificatului papei Alexandru al VI-lea, în jurul anului 1496, ca ordin militar, în scopul protejării Sfântului Mormânt.
Deşi Papa era și este suveranul ordinului, acesta le-a cedat dreptul de a numi cavaleri călugărilor de la Ierusalim însărcinaţi cu paza Sfântului Mormânt. Acest drept le-a fost confirmat „Fraţilor Sfântului Francisc” (care primiseră în secolul al XIV-lea, de la sultanul Egiptului, dreptul de a fi custozii Locurilor Sfinte), de Papii Leon al X-lea (1515), Pius al IV-lea ( 1561), Alexandru al VII-lea (1655) şi Benedict al XIII-lea (1727). Pentru a fi admişi în ordin, aspiranții trebuie să dovedească că sunt romano-catolici, să prezinte o confirmare oficială a funcţiilor şi rangului lor, să se angajeze că vor evita conflictele/războaiele, duelurile nedrepte, de fapt să trăiască „ireproşabil faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Demnitatea de Mare Maestru este delegată de Papă unui Cardinal.
Printr-un document emis de Papa Pius al IX-lea, în anul 1868, ordinul se împărţea în trei grade: 1. Mare Cruce, 2. Comandor şi 3. Cavaler. În prezent acesta esteîmpărțitîncinci clase – cea mai puțin importantă fiind clasa de Cavaler urmată de cele de Cavaler Comandor, Mare Ofițer, Cavaler Mare Cruce și cea mai importantă clasă - Cavaler al Colanului. Din 1949 a fost creată o Cruce de Merit a acestui ordin care este acordată persoanelor merituoase care nu fac parte din ordin, ca de exemplu cei care nu sunt de confesiune catolică, care este împărțită în trei grade – Cruce de Merit, Cruce de Merit cu placă de argint și Cruce de Merit cu placă de aur.
Muzeul Național de Istorie a României deţine mai multe exemplare ale acestei distincții printre care și o distincție îngrad de Comandor (nr. inv. 126540, AR aurit+email, 55.26 g, 48x48 mm).
BIBLIOGRAFIE
Cremene, Mioara, Dicționar inițiatic al Ordinelor Cavalerești, București, 2003;
Gritzner Maximilian, Handbuch de Ritter und verdienstordwn, Graz, 1962;
Maigne W., Dictionnaire encyclopédique des Ordres de Chevalerie civile et militare, Paris, 1885;
MěřičkaVáclav, Orden und Auszeichnungen, Ed. II, Praga, 1969.
