Carte Rara

Tetraevanghelul Cuviosului Nicodim

MNIR
131507
Carte rară
Ev Mediu
1405
lemn, metal preţios, pergament vitelin, tuş negru, tuş auriu, tuş roşu, tuş albastru, arigint aurit.
caligrafiere, miniere; legare, ferecare, ciocănire; ştenţare, cizelare
H copertă=33,7 cm; H filă=31cm; l filă=24cm; Gr=9,5cm;
MNIR
 
 
 
  •  
     
     

    TETRAEVANGHELUL CUVIOSULUI NICODIM DE LA TISMANA


    Copist: Arhimandritul Nicodim de la Tismana
    Texte: Dr. Ginel LAZĂR
    Foto: Marius AMARIE

    TETRAEVANGHELUL SFÂNTULUI ARHIMANDRIT NICODIM

    Unul dintre cele mai vechi manuscrise datate din Ţara Românească, cu cea mai veche ferecătură, se află la Muzeul Naţional de Istorie României, fiind copiat de cuviosul Nicodim, stareţul de la mănăstirea Tismana.
    În ultimii ani ai vieţii, între 1399-1405, Nicodim a viețuit la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405, a caligrafiat şi miniat un Tetraevanghel pe pergament, pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al şaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)“.
    Manuscrisul este o lucrare de mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale în culori, cu litere şi titluri aurite), iar scoarţele de lemn sunt ferecate în plăci de argint aurit. Prima reprezintă „Răstignirea Domnului“, fiind figuraţi Sfinţii Maria şi Ioan, iar deasupra inscripţia „Împăratul slavei“, iar cea din urmă „Învierea Domnului“, conform tradiţiei bizantine (Anastasis), distingându-se prin armonizarea siluetelor, grija deosebită pentru arhitectura construcţiei, reliefarea atentă a formelor şi sugerarea expresivă a mişcării. Tetraevanghelul conţine 322 file. Numele scriptorului şi miniaturistului care l-a realizat, cuviosul Nicodim, apare pe contra-fila penultimă (316), într-o însemnare olografă a lui Anton Pann (din anul 1844) şi care menţionează că: „această sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim din Ţara Ungurească în anul al şaselea a izgonirii lui, iar de la începutul firii, socotim (ani) 6000 şi nouă sute şi 13“. Fiecare Evanghelie începe cu un frontispiciu decorat cu motive geometrice şi păsări (păuni), iniţiala miniată cu motive decorative, totul în tuşuri colorate. La sfârşitul fiecărei Evanghelii este câte un cuprins al pericopelor. Pe ultima filă a manuscrisului sunt două texte, unul scris cu cerneală, celălalt cu creion, din 1811 şi respectiv 1882, referitoare la cei care au citit lucrarea şi la vechimea manuscrisului (477 de ani).

    CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA

    Născut la Prilep, din mamă sârboaică şi tată grec, Nicodim a simţit de timpuriu o adevărată aplecare pentru viaţa călugărească. Muntele Athos reprezintă o adevărată chemare şi provocare pentru Nicodim, unde îşi desăvârşeşte liniştea sufletului şi totodată îşi iniţiază şi perfecţionează învăţăturile cele mai înalte ale bisericii. În acest centru al monahismului oriental îşi face ucenicia în atelierele unde se copiau şi se traduceau opere literare, de referinţă pentru ortodoxism, însuşindu-şi limbile culte ale creştinismului răsăritean, respectiv greaca şi slavona. De asemenea se remarcă ca un talentat caligraf şi miniaturist.
    Monahul Nicodim şi călugării veniţi din sudul Dunării, din Serbia medievală, sunt întemeietorii primelor mănăstiri organizate după modelul celor de obşte din voievodatul Ţării Româneşti. Acestea au fost ctitorite în timpul lui Vladislav Vodă şi Radu I. Prima dintre ele este Vodiţa, ridicată pe malul Dunării lângă Turnu Severin. Voievodul muntean, Vladislav Vodă, le acordă acelor călugări privilegii şi venituri însemnate anuale din visteria domnească, precum şi dreptul exclusiv de pescuit în bălţile de la Dunăre, aşa cum aminteşte primul act slavon intern de cancelarie. După statornicirea Vodiţei, ca aşezământ monahal, Nicodim caută un loc mai liniştit şi mai retras unde să înfiinţeze un alt centru monahal după modelul de la Muntele Athos. Acest loc este găsit în munţii Gorjului, unde fundează mănăstirea Tismana. În paralel cu construcţia se ocupă de organizarea vieţii monahale, conform cutumelor însuşite la Muntele Athos. Mănăstirea Tismana avea rang de arhimandrie, fiind de fapt prima mare arhimandrie din ţară (Marea Lavră), unde Nicodim era deja arhimandrit. Urmează apoi mănăstirea Vişina pe Valea Jiului. Unii dintre ucenicii săi trec în Transilvania, unde în Ţara Hategului ctitoresc mănăstirea Prislop.
    Către sfârşitul vieţii se va retrage la mănăstirea Prislop ca urmare a unui presupus conflict cu Mircea cel Bătrân.
    Nicodim moare la o vârtă înaintată, la 26 decembrie 1406, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, fiind înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Mai târziu, moaştele lui au fost duse înapoi în Serbia, ţara sa natală. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism şi pentru neamul românesc este considerat patronul spiritual al Olteniei.
    Biserica ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua când sfântul a trecut la cele veşnice.

    IMPORTANŢA BISERCII ÎN RĂSPÂNDIREA ARTEI MINIATURII

    Până la apariţia tiparului cu litere mobile, mai întâi în China şi regatele din Coreea, ulterior în Europa, în a doua parte a veacului al XV-lea, principalele mijloace de înregistrare, evidenţă şi conservare a cugetării şi erudiţiei umane au fost manuscrisele.
    În elaborarea unei istorii a mentalităţilor, copierea manuscriselor cu conţinut religios, dezvoltarea artei miniaturii, a ferecăturii de carte şi circulaţia unor astfel de capodopere joacă un rol primordial, în măsura în care mijloacele şi difuzarea lucrărilor copiate după modele bizantine sau slav balcanice ne pot furniza informaţii cu privire la un context istoric, social şi economic, precum şi la expansiunea şi interferenţa ideilor religioase, culturale sau ideologice sau la atmosfera spirituală a vremii.
    Descoperirea tiparului în Germania la jumătatea secolului al XV-lea a jucat un rol deosebit nu numai în dezvoltarea creştinismului apusean, ci şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Cu greu putem imagina astăzi importanţa acestui moment într-o lume care de secole transmitea învăţătura prin copierea manuscriselor în mănăstiri, raritatea cărţii făcând din ea un obiect de o deosebită valoare, pe care cărturari, boieri/nobili şi domni/principi râvneau să-l dobândească. De-a lungul Evului Mediu, atât în Occident cât şi în Orient, cultura scrisă s-a transmis prin truda monahilor caligrafi, care pe lângă aceasta au creat şi o adevărată artă a caligrafiei şi a picturii în miniatură, făcând din carte un obiect de artă, împodobit cu imagini pe fond de aur, cu frontispicii bogat decorate, cu iniţiale împletite cu motive florale, îmbrăcat frumos în piele sau ferecat în argint aurit.
    În Ţările Române dunărene, limba slavonă deţine apanajul în viaţa culturală, fiind limba liturgică şi de cancelarie.
    Limba latină se foloseşte cu predilecţie în Transilvania, în centrele episcopale şi în cancelaria principelui.
    Principalul centru de cultură în evul mediu românesc a fost biserica, unde se dezvoltă arta caligrafiei şi miniaturii prin copierea unor minunate manuscrise, folosite pentru înzestrarea lăcaşelor de cult. Totodată, apariţia tiparului a permis răspândirea învăţăturii creştine prin intermediul cărţii de cult tipărite.