TETRAEVANGHELUL MĂNĂSTIRII FLOREȘTI
Texte Dr. Ginel LAZĂR Foto: MNIR (proiect/project MANUSCRIPTUM)
Comanditar: boierul Gliga din Piatra Neamț (1578); Crâstea Ghenovici (1596). Copist: Anonim Beneficiar: Biserica mănăstirii Florești, sat Florești, comuna Poienești, Jud. Vaslui. Cercetare: Dr. Ginel Lazăr
CONTEXT ISTORIC
Biserica și mănăstirea din Florești au hramul „Sf. Ilie Tezviteanul“, fiind atestate documentar din anul 1590. Un hrisov domnesc, datat 22 iulie 1598, emis în cancelaria lui Ieremia Movilă, menționează că marele vornic al Țării de Sus, Crâstea Ghenovici și întreaga sa familie au dăruit, pe lângă satul Hrănești, posesiunea lor de baștină, cu cele două mori în apa Bârladului, și satul Florești, cumpărat cu 300 de zloți tătărești, de la „feciorii lui Lazor pitarul și neamurile lor“. Posesiunile celor două localități amintite au în componență mori, poieni, iazuri, locuri de prisăci. O altă proprietate mănăstirească, rezultată din același document, este o vie și o casă în târgul Bârladului. Toate acestea le-au dat „întru slava Domnului Dumnezeu „mănăstirii cei noao zidită ce se zice Florentina...“. Numele vechi al mănăstirii era Smila, după hidronimul de origine slavă, care înseamnă floare. În limba română Smil/a se traduce prin siminoc (Helichrysum arenatrium), o floare ierboasă frumoasă, care își păstrează culoarea vie chiar și după ce se usucă. Înflorește în lunile iunie – octombrie și are un aspect galben-crem, având și proprietăți curative. Conform relatărilor înaltului arhiereu Ioan Antonovici, zelos documentarist, pasionat de istoria locală, râul Smila izvorăște din „fundul vâlcelei Lunca“, din localitatea Florești, apoi, primind un afluent în pârâul Hunăria, își continuă drumul prin mai multe sate și se varsă în Bârlad. Cele două nume, respectiv Smila și Florentina, le-a purtat mănăstirea până la jumătatea veacului al XVII-lea, când au fost înlocuite cu acela de Florești, după localitatea cu același nume, situată inițial la patru km de așezământul monahal.
Complexul monastic de la Florești era de tip fortificat, cu zid puternic de incintă, cu turnuri pe colțuri, metereze și drumuri de acces străjuite. Din săpăturile și cercetările arheologice s-a constatat o strămutare progresivă a vetrei satului lângă proxima vecinătate a mănăstirii. Biserica avea o poziție centrală, corect definită canonic, cu aspect fortificat, fiind înconjurată de construcții specifice precum: stareția, chiliile călugărilor, clisiarnița, arhondaria, trapeza, cuhniile, atelierele meșteșugărești sau școlile de creație. La 100 de ani de la ctitoria lui Crâstea Ghenovici, complexul mănăstiresc, cu referire specifică la biserică, va intra într-o altă etapă de reconstrucție, restaurare și reconsolidare. Lucrările au fost patronate de Gavril Costache, biv vel dvornic, nepot al primului ctitor, ulterior fiind continuate de fiii celui de-al doilea ctitor (marele vornic, Vasilie Costache, Antiohi Jora hatmanul și Lupul Costache marele vistier). Relatările de mai sus se regăsesc într-o pisanie (inscripție ctitoricească) a bisericii, datată 20 iulie 1694. Concluziile cercetărilor arheologice de la Florești relevă un plan triconc al bisericii, dar și împărțirea acesteia în pridvor, pronaos, naos și altar. Cele două biserici, de sfârșit de secol XVI și sfârșit de secol XVII, îmbină planul triconc moldovenesc cu fațada tipic muntenească, având un turn clopotniță deasupra pridvorului, amplasat pe aceeași axă longitudinală cu turla naosului. Conform părerilor avizate ale specialiștilor, caracterul fortificat al mănăstirii, concentrat pe funcții de apărare, evidențiază o redută religioasă, cu rol de apărare locală.
Cutremurele din 31 mai 1738 și 14 octombrie 1802 au afectat serios atât biserica cât și turnul clopotniță. Odată cu trecerea timpului, mănăstirea Florești a primit multe danii domnești și boierești, scutiri de taxe și de alte privilegii, fiind înzestrată cu moșii întinse, hanuri, vii, iazuri, mori, prisăci, velnițe, grădini și pivnițe în târgul Bârladului, devenind una dintre cele mai bogate mănăstiri moldave. O altă ctitorie a biv vel dvornicului Gavril Costache este mănăstirea Ciocănești-Bursuci, cu hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel“. Aceasta a fost ulterior închinată mănăstirii Esfigmenul de la Muntele Athos la data de 6 mai 1682, cu act de danie „pentru sufletul părinților noștri, și al nostru, și al cuconilor noștri, ca să ne scrie la sfântul pomelnic cel mare...“. În genere, o donație ctitoricească nu avea un caracter definitiv, ci era condiționată de o bună administrare a veniturilor și de întreținerea construcțiilor, precum și de respectarea cutumelor. La aproape un secol de la donația lui Gavril Costache către Muntele Athos, schitul de la Ciocănești-Bursuci, aflat fără resurse și în pericol de ruinare, devine metoh al mănăstirii Florești. La începutul secolului al XIX-lea, datorită unei administrări egumenice iresponsabile, mănăstirea Florești a ajuns într-o stare de degradare evidentă. Acest fapt l-a determinat pe mitropolitul Veniamin Costache, din familia ctitoricească, să închine mănăstirea Florești și metohul acesteia (mănăstirea Ciocănești-Bursuci) mănăstirii Esfigmenul de la Muntele Athos (20 august 1806). În acest fel, se spera într-o mai bună îngrijire și organizare a mănăstirii Florești. Din păcate, administrația egumenică greacă nu a gestionat obiectiv averea și veniturile mănăstirii, atrăgând o serie de acuze înverșunate care au generat puternice reacții autohtone. Arhimandritul Nil, ultimul egumen grec al mănăstirii Florești, s-a străduit să lărgească sub o formă monumentală aspectul bisericii, al palatului egumenesc și al zidului de incintă. Preotul Ion Antonovici, în cartea sa dedicată exclusiv Mănăstirii Florești, ieșită de sub teascurile Atelierelor grafice de la Socec & Co., în anul 1916, publică la paginile 88 – 98 memoriul bătrânului Gheorghie Drob. Acesta era notar în comuna Oltenești, județul Fălciu, fost „băet“ în casa egumenului Nil de la mănăstrirea Florești și a relatat tot ce a văzut și a auzit între anii 1859 și 1864, când a fost în serviciul mănăstirii. Memoriul este scris în comuna Oltenești și datat 15 iulie 1908. Din lunga prezentare de informații prețioase, ne vom opri doar asupra unei ample întâmplări care l-a avut protagonist principal pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Egumenul Nil este cunoscut din inscripțiile de la mănăstirea Florești sub inițialele ANE (Arhimandritul Nil Egumenul). Așa îl vom aminti și noi în rândurile următoare. ANE era, totodată, foarte apreciat ca un bun administrator, drept care este numit și exarh (inspector bisericesc) al mănăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuția acesteia, în folosul Sfântului Munte. Autorul memoriului, copil de strană, în vârstă 14 ani, se afla într-o călătorie la București împreună cu ANE. Inițial au vizitat mănăstirile din jurul Capitalei, apoi au poposit la mănăstirea Cotroceni, unde ANE a poruncit să se renoveze „palatul Doamnei“ și să se transforme în „palat egumenesc“. În același timp, ANE a dispus reparații, renovări radicale și luxoase la palatul Șerban Vodă din centrul Bucureștiului. Lucrările au durat două luni (mai și iunie 1862). Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă ANE deși știa de intenția domnitorului a plecat în București, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta și să-i raporteze ulterior totul. Cuza Vodă sosește pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili și militari și trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc“, mănăstirea fiind în centrul celor două palate domnești de vară. Domnitorul se așează pe o canapea aflată la balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuși pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi poruncește băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece și dulceață. Acesta se execută numaidecât și îi omenește pe oaspeți cu dulceață orânduită în veselă de argint aurit, de mare preț. Privind cu atenție paharele și lingurițele din metal prețios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr“. Discuția cu tânărul slujitor egumenesc continuă și domnitorul îl chestionează despre originea și educația acestuia. După ce află că este român din Iași și mai știe și carte îl întreabă pe un ton autoritar: „pentru ce ești slugă la călugări Greci?“. Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea sa, principele continuă în nota discuției: „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unu-i călugăr nu-i trebue palate Domnești, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină și sub cap o piatră în loc de pernă“. De asemenea, ANE este sfătuit de domn, prin intermediul feciorului de casă, să elibereze degrabă acel „palat egumenesc“ de la mănăstirea Controceni. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noi Românii nu voim cafele grecești“. Reîntors la „palatul egumenesc“, ANE ascultă raportul cu privire la vizita lui Cuza Vodă și, cu mare amărăciune, poruncește eliberarea „palatului egumenesc“. A doua zi (20 iunie 1862), foarte devreme, tot „bagajul“ a fost încărcat în șase căruțe și transportat în camerele sfinției sale, ANE, din palatul Șerban Vodă. Ierarhul grec mai zăbovește un timp în București în încercarea zadarnică de a face presiuni asupra principelui Alexandru Ioan Cuza. Într-o seară, adânc mâhnit și fără speranță, i se confesează băiatului de casă, spunându-i: „Ce gândește domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul ca mine, cunoscut în toate împărățiile? Și să știi tu, măi băete, că am putere să-l fac să-și piardă domnia; dar nici odată un mic Domnitor Român nu-și va însuși averile mănăstirilor închinate sfântului Munte și sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajuta!“. La câteva săptămâni distanță, bunurile ANE din palatul Șerban Vodă din București au fost inventariate și rechiziționate de către statul român. Odată cu acele bunuri au fost confiscate și hrisoavele moșiilor mănăstirești închinate sfântului Munte Athos aflate în posesia egumenului grec. Ca urmare a secularizării averilor mănăstirești, ANE va lua drumul mănăstirii Esfigmenul de la Muntele Athos, unde a fost înălțat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei. A păstorit timp de două decenii (1843-1863) mănăstirea Florești. A murit în toamna anului 1888.
Din păcate, biserica mănăstirii Florești rămâne neterminată, urmând ca târnosirea ei să se facă la 20 iulie 1883. Legea din decembrie 1863 a fost una fundamentală pentru patrimoniul arabil al României, fiindcă ¼ din suprafața de pământ a țării aparținea mănăstirilor închinate grecilor. Averile mănăstirilor închinate erau gestionate exclusiv de către călugării greci, în folosul acestora și în detrimentul autohtonilor, în ciuda cutumelor și obligațiilor caritabile stipulate în actele medievale de danie. Lăcomia monahilor greci, secularizarea averilor mănăstirești, cutremurele din secolul al XIX-lea și al XX-lea, au ruinat starea de fapt a așezământului monahal. În fine, pe la anul 1881, Ministerul de Interne a înființat un spital rural necesar îngrijirii bolnavilor din partea de nord a ținutului Tutovei, organizat în clădirile egumenești secularizate. Mănăstirea a fost complet restaurată între anii 1998 și 2001 din fondurile Ministerului Culturii și Cultelor.
TETRAEVANGHELUL MĂNĂSTIRII FLOREȘTI
Manuscrisele caligrafiate şi miniate artistic de tip Tetraevanghel sunt parte componentă a istoriei literaturii române vechi, despre care regretatul academician, specialist în slavistică, Gheorghe Mihăilă spunea că trebuie „să citim operele literare ale trecutului – tot aşa cum contemplăm vechile opere de artă – cu un ochi proaspăt şi să vedem valori literare autentice acolo unde altă dată cititorii treceau indiferenţi“ (G. Mihăilă, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, 1999, Cuvânt înainte, p. 6). Călugării învăţaţi reprezentau, alături de cronicarii şi analiştii de cancelarie, elita intelectualităţii româneşti medievale, formată în spiritul epocii Paleologilor şi adaptată la nevoile şi realităţile româneşti, având sprijinul nemijlocit al slavonei culte, scrisă şi vorbită în cancelariile şi centrele mănăstireşti. Manuscrisele erau copiate după prototipuri de mare circulaţie în aria slavo-bizantină a ortodoxismului. În colecția de manuscrise medievale a Muzeului Național de Istorie a României este conservat și depozitat Tetraevanghelul mănăstirii Florești. Dintre cele mai importante opere de cult, aflate cândva în patrimoniul mănăstirii, se detașează în mod evident, Tetraevanghelul dăruit de ctitorul Crâstea Ghenovici. Manuscrisul – Tetraevanghel a fost caligrafiat și miniat în limba slavonă și datat din 27 iunie 1596. Cartea a servit la rugăciunea și pomenirea ctitorilor bisericii mănăstirii Floreşti, de pe Valea Smilei. Aceştia erau Crâstea Ghenovici şi soţia sa, Anghelina, în timpul domniei lui Ieremia Movilă, iar acest lucru este confirmat de inscripția în relief de pe copertele ferecate ale Tetraevanghelului dăruit mănăstirii chiar de către ei: „Acest Tetroevanghel l-au făcut panul Crâstea Ghenovici biv vel dvornic şi giupăneasa lui Anghelina, fiica lui Crăciun biv vel dvornic, şi l-au dat pe el întru ruga lor şi a părinţilor lor la mănăstirea lor ce se numeşte Smila, unde este hramul sfântului prooroc Ilie Tezviteanul, în anul 7104 (1596) de la facerea lumii, luna Iunie, 27“. Caligrafierea și minierea este foarte îngrijită, de tip semiuncial, de redacţie slavonă, realizată pe hârtie cu filigran, reprezentând un porc, având un total de 375 de file. Media rândurilor caligrafiate pe o pagină completă, cu subtitlu, este în număr de 16. Textul celor patru Evanghelii este precedat de orânduirea Evangheliilor după duminicile și sărbătorile de peste an și de precuvântarea arhiepiscopului Theofilact de Ohrida al Bulgariei. La începutul fiecărei evanghelii, după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan, avem câte o pagină cu reprezentări și simboluri creștine, încadrate de frontispicii ornamentate cu motive geometrice, iar textul evangheliei are frumoase iniţiale miniate. Titlurile, iniţialele şi ornamentele sunt caligrafiate şi miniate cu chinovar, unde mai predomină şi cerneala verde. La sfârșitul celei de-a patra evanghelii, după Ioan, avem un calendar liturgic. Tetraevanghelul este legat în plăci de lemn, acoperite cu foaie de argint aurită, iar cotorul ferecăturii este din argint aurit, în formă de mrejă. Coperta întâi a ferecăturii face referire la scena „Scoaterea sufletelor din legăturile iadului de către Mântuitor“ (Anastasis). A doua copertă îl înfățișează pe „Sf. Proroc Ilie în momentul când un corb îi aduce pâine și carne“. Manuscrisul fusese copiat cu aproape două decenii în urmă (1578), așa cum reiese din însemnarea de la fila 375. „Acest tetroevanghel l-au făcut și ferecat panul Gliga din Piatra și cu soția sa Evdochia, ca să le fie lor spre veșnică pomenire și să fie să fiului lor, Vasilie, și să nu se vânză. Iar cine se va ispiti să-l vânză fără de porunca lor și a părinților lor, sau alt neam, să fie blestemat de Dumnezeu și de toți sfinții. Dar să nu-l vânză, ci să citească întrănsul și să roage pe Dumnezeu pentru sufletele lor, cari l-au făcut în anul 7086 (1578), luna august 9 zile, în zilele lui Petru Voievod și ale Mitropolitului Chir Atanasie al cetății Suceava și ale egumenului Theodosie al mănăstirii Bistrița“. Această însemnare, fără trecerea numelui copistului, poate presupune, printre altele și o pedeapsă prin ascultare. Adică, manuscrisul a fost copiat la mănăstirea Bistrița, aflată la opt (8) km de orașul Piatra Neamț, de către un călugăr înfăptuit să facă această lucrare divină prin ascultare de poruncă egumenică și ispășire de pedeapsă, fără putința de menționare a numelui său, decât al voievodului, al arhiereului suprem, implicit al starețului de la Bistrița, conform uzanțelor epocii.
Nu cunoaștem cum a intrat Crâstea Ghenovici în posesia manuscrisului, însă este cert că acesta nu a mai ajuns să fie ferecat de comanditarii săi, deși în text se menționează și această lucrare. Marele vornic al Țării de Sus, probabil, a cumpărat manuscrisul, în formă finală, fără ferecătură, de la urmașii legitimi ai boierului Gliga. Ulterior l-a ferecat și inscripționat, cu text de danie, pentru înzestrarea ctitoriei sale. Cartea de cult se păstra în altarul bisericii, era folosită și la oficierea serviciului divin, iar ctitorii erau pomeniți în rugăciunile diaconului. Pe de altă parte, familia ctitoricească putea citi din ea, se putea ruga, cu ocazia unor sărbători religioase sau evenimente laice. Școala de caligrafie și miniere a mănăstirii Bistrița nu era foarte însemnată în acel timp, așa cum nu s-a remarcat deloc în epoca lui Ștefan cel Mare. Nu trebuie să ne mire că acest Tetraevanghel nu este foarte spectaculos, în raport cu Tetraevanghelele copiate la porunca voievodului moldav, în marile centre culturale de la Neamț și Putna, menite a înzestra ctitoriile domnitorului din tot cuprinsul Moldovei. De fapt, în vremea lui Ștefan cel Mare, nu avem, până acum, nici un Tetraevanghel, ieșit de sub penelul unui „scriitor“ de la Bistrița. Mai mult, în Pomelnicul mănăstirii Bistrița, publicat de Damian P. Bogdan, în anul 1941, nu sunt pomenite decât trei nume de „scriitori“. Cei trei cărturari provin de la mănăstirile Neamț și Putna. În acest context, boierul Gliga, probabil, nu-și permitea luxul de a comanda un manuscris pe pergament, caligrafiat și miniat la Neamț de ucenicii lui Ghervasie, Teodor Mărășescul, Ioanichie, Nicodim, Visarion și alții. Așadar, a apelat la miniaturiștii mănăstirii Bistrița, mai modești, mai ieftini și mai aproape geografic de orașul Piatra Neamț. Totuși, manuscrisul boierului Gliga este realizat într-o epocă când reverberația culturală se manifesta mai discret, decât în urmă cu șapte sau opt decenii. Din nefericire, suportul material pe care a fost copiat, lipsa unor reprezentări evanghelice și amprenta unui cărturar de seamă, așa cum este cazul cu alte manuscrise de cult slavone, din spațiul românesc, umbrește din valoarea acestui prețios manuscris. Opera de cult a fost trimisă de Epitropia Bisericii Florești la Expoziția regală jubiliară din 1906. Acolo a fost cercetată științific și inventariată sub două numere: No. 332/1906 „Epitropia Bisericii Florești, Tutova“ și No. 702/1907 „Donațiuni“. Oficialii expoziției i-au conferit Epitropiei medalia de aur pentru o atentă conservare și păstrare. Totodată, cercetarea textelor slavone a fost făcută de Ștefan Nicolăescu, translator delegat pentru limbile slave de la Arhivele Generale ale Statului. Manuscrisul a fost fotoscanat profesional în toamna anului 2011, complet, la o rezoluție foarte înaltă, printr-un proiect denumit „Manuscriptum“, inițiat și coordonat de directorul general al Muzeului Național de Istorie a României, domnul dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu. Totalul paginilor fotoscanate prin programul „Manuscriptum“ este de 766.
