VAS CERAMIC CU INSCRIPȚIE DE LA CAPIDAVA
An descoperire: 1967
Texte: Dr. Eugen Silviu TEODOR
Foto: Marius AMARIE
PRIMA ATESTARE EPIGRAFICĂ A LIMBII ROMÂNE?
La sfârşitul verii 1967 doi locuitori din Topalu, jud. Constanţa, mergeau pe jos, pe malul Dunării, spre Cernavodă. În dreptul cetăţii romane de la Capidava, sub malul surpat, au găsit un urcior aproape complet, din care lipseau doar toartele şi o mare parte a gâtului. Ajungând ei la Constanţa s-au dus la Muzeul de Arheologie, au povestit tărăşenia şi au predat obiectul. Bine de reţinut, unul dintre ei se numea Petre. Arheologul care a publicat descoperirea întâmplătoare, Adrian Rădulescu (Pontica, 3, 1970), menţionează sec aceste lucruri, fără a devoala toată povestea; o aflăm însă din autobiografia lui Petre Diaconu, reprodusă parţial şi în acest catalog. La sfârşitul campaniei arheologice din 1967, pe secţiunile arheologice făcuseră control purceii sătenilor din Capidava, râmând malul şi surpându-l, de unde se rostogolise urciorul spre malul Dunării, fiind găsit de săteanul Petre din Topalu. În baze tipologice, vasul ceramic se încadra urcioarelor amforoidale, de veche tradiţie romană, aparţinând însă, cu destulă probabilitate, secolului X, mai exact celei de a două jumătăţi. Garnizoana romană fusese retrasă de pe cetate la începutul veacului VII, când Imperiul romano-bizantin şi-a abandonat provinciile balcanice în mâinile barbarilor; pe locul garnizoanei – o superbă faleză înaltă a Dunării – s-au aşezat locuitori paşnici, trăind în modeste bordeie, sub autoritate bulgară. După prăbuşirea Primului Ţarat bulgar, după 971, zona reintră sub autoritate bizantină; acesta este contextul în care vasul a fost produs, fiindcă detaliile tehnice sugerează o replică locală a unor produse de lux ale epocii. Urciorul, aşa spart cum este, se păstrează pe o înălţime de 29 cm, având un diametru maxim de 22 cm şi un diametru la bază de 11,5 cm. Pasta ceramică este nisipoasă, de bună calitate, corect arsă (totuşi, un mic segment inferior are o deformare de uscare sau de coacere); vasul a suferit o ardere secundară (deci după finalizarea producerii sale, posibil într-un incendiu), nu foarte gravă dar pe majoritatea corpului, dând iluzia unei culori cenuşiu-închis, însă culoarea originară era brun-roşcat. A. Rădulescu considera, la publicare, că vasul a fost format pe roata lentă - instrumentul cel mai obişnuit al epocii; este însă foarte probabil fals. Deşi urmele roţii olarului se văd prea puţin (totuşi - pe segmente inferioare), simetria bilaterală a formei este prea bună pentru un produs ceramic modelat pe roata lentă. Adevărat, inciziile de pe partea mediană a vasului sunt trasate cu mâna liberă - una nu foarte îndemânatică, fără ajutorul turaţiei rapide a roţii. Desigur, este ciudat să vedem un vas format pe roata rapidă, dar decorat prin incizii orizontale - la mâna liberă. Tot Adrian Rădulescu făcea observaţia că genul acesta de recipient era de obicei glazurat, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat în cazul nostru. Este posibil ca exemplarul să fi fost considerat un rebut, dintr-un motiv sau altul, iar unul dintre ucenici să-şi fi exersat pe el îndemânarea decorativă şi ştiinţa scrierii. Urciorul amforoidal – asemănător deci formei unei amfore – nu era o raritate, în sine. Neobişnuită era însă decoraţia sa. Imediat sub gâtul acum spart s-au realizat, prin incizii vălurite – o modă a epocii –, patru panouri verticale, ca nişte metope, pe care apar grupuri de semne, cu litere greceşti, împărţind deci registrul superior al decoraţiei în patru sferturi. Urmând desenele lui Adrian Rădulescu, aceste sferturi poartă următoarele inscripţii: (1) ΜΘ, unul sub altul, adică M(ήτηρ) Θ(εοῦ), respectiv „Maica Domnului” (2) ΝΗ – de citit în continuare cu următorul – NHKO (3) ΚΟ – de citit în continuarea anterioarei – NHKO (victorie?) (4) [un simbol (cismă?)] Dacă prima pereche de simboluri nu face probleme, fiind obişnuită în epigrafia de la finalul antichităţii şi zorii epocii medievale, având un conţinut religios creştin neîndoielnic, celelalte grupaje pun probleme de interpretare. O posibilă lectură este NIKA – „victorie (prin credinţă)”, dar pune problema unei duble greşeli ortografice; prima este înlocuirea lui I cu H (Eta, care în epocă se citea „I”), şi ar fi normală pentru un vorbitor a cărui limbă nativă nu face diferenţa între vocale scurte şi lungi (ca româna); pentru a doua înlocuire, Omicron în loc de Alpha, Emilian Popescu (IGL, 228) a propus lectura Νικῶ (înving [prin cruce]), dar şi de această dată înţelegem că autorul inscripţiei nu stăpânea bine limba greacă, încurcând Omicron cu Omega. Sub acest prim registru decorativ, în care apar invocaţiile creştine, există un al doilea registru, dispus orizontal pe umărul vasului, între rădăcinile toartelor, având următorul conţinut: rândul 1: Ω Ψ Χ Φ Υ Τ Σ Ρ Π Ο Ξ Ν Μ Λ Κ •Ι• Θ : Η Ζ Ε : rândul 2: Δ Γ Β Α ‘ Π Ε Τ Ρ Ε Avem deci alfabetul grecesc, înşiruit însă, curios, în ordine inversă, de la Omega la Alpha, ceea ce, ţinând cont de valoarea simbolurilor Alpha şi Omega (Iisus Christos, care este „începutul şi sfârşitul”), nu poate avea decât un sens mistic – o lume care se întoarce spre originile sale neprihănite. Din alfabet lipseşte doar litera Eta (transcrisă aici cu roşu), ceea ce nu se poate datora decât neatenţiei (autorul inscripţiei tocmai folosise litera, chiar dacă impropriu). Între litere apar, ici-colo, semne de punctuaţie, cunoscute din epigrafia epocii, respectiv câte un punct de o parte şi de alta a literei Iota, puncte folosite în trecut pentru a separa cuvintele, dar care în secolele IX-X însoţesc litera I, în aceeaşi manieră, pe monumente epigrafice ale Primului Ţarat bulgar; mai atrage atenţia apariţia punctelor duble („două puncte”) după Tau şi Epsilon, care, dacă nu se datorează cunoaşterii precare a uzanţelor scrisului grec, atunci ar putea avea semnificaţii mistice care scapă interpretării. Aici se termină primul rând al inscripţiei cu alfabetul, fiindcă literele deja dăduseră ocolul urciorului (vezi desenele), aşa că olarul a trecut pe rândul 2, unde scrie cele patru litere rămase – primele patru litere ale alfabetului elin, pune un apostrof – obişnuit pentru a separa propoziţii diferite – apoi scrie, în ordinea firească, de la stânga la dreapta – PETRE, probabil chiar numele său. Acest nume, obsedantul Petre, este desigur motivul pentru care istoricii au devenit foarte atenţi. De ce? El face parte din setul de nume sfinte, evocând pe întâiul Apostol şi întemeietor al Bisericii oraşului etern – Roma, Sfântul Petru. Forma numelui, însă, este greu de derivat din greceşte, Πέτρε putând fi, eventual, forma de vocativ pentru Πέτρος, însă o semnătură la vocativ ar fi ceva neobişnuit pentru un grec (Rădulescu, 1970, 267). Ceea ce pare să fi scăpat cercetătorilor, până acum, este posibilitatea ca Πετρε să fie, într-adevăr, un vocativ, adică o invocaţie a Sfântului Părinte al Bisericii – apostolul Petru, protector al pescarilor – deloc de mirare într-un sat de pe malul Dunării... Nu este deocamdată clar dacă în bisericile grecofone exista, în veacul al X-lea, practica invocării celui care a pus bazele celui mai puternic episcopat creştin, cel al Romei, dar care era şi rivalul cel mai consecvent al patriarhiei de la Constantinopole; inscripţia pare oricum făcută de un mirean. Desigur, obiecţiile aduse ipotezei că cel care a făcut înscrisul ar putea fi elenofon rămân valabile, datorită lacunelor repetate de ortografie greacă. Meşterul ar fi putut fi, desigur, şi slav, dar atunci s-ar fi semnat Petar, sau Piotr, nu Petre, care aduce o consonanţă inconfundabilă, specifică doar numelor româneşti. Să recapitulăm: un sătean din Topalu, pe nume Petre, găseşte o ulcea pe sectorul arheologic tocmai părăsit de Petre Diaconu, arheologul născut la Suneci, lângă Silistra, iar pe ulceaua veche de o mie de ani scria, cu caractere greceşti, tocmai numele lor – Petre. Se întâmplă să fie această descoperire, probabil, cea mai veche mărturie scrisă de limbă română veche. Dacă Dumnezeu poate vorbi dintr-o tufă aprinsă de fulger, atunci cu siguranţă poate sălăşlui în bazarul coincidenţelor.
DIN AUTOBIOGRAFIA LUI PETRE DIACONU
"Toată lumea ştie ce înseamnă Cocina, dar puţini ştiu ce înseamnă Svineci şi, mai puţini încă, ce înseamnă Doimuşlar, corect Domuşlar. Svineci, în slavo-bulgară, înseamnă Porceşti/Porceni, exact ceea ce înseamnă în turcă Domuşlar. Prin urmare, eu, Petre Diaconu, fiul lui Nicolae Diaconu, român get-beget, şi al Paraschivei, bulgăroaică de neam şi cu ceva amestec de sânge grecesc, m’am născut într-un sat numit Porceşti/Porceni şi care, din punct de vedere administrativ, a aparţinut, pe rând, de comunele Cocina şi Doimuşlar (adică Porceşti/Purcăreni în limba noastră cea de toate zilele). Ciudat şi, totdeodată, pitoresc, nu? Ştiu de la mama că în ziua naşterii mele, bunicul m’a înzestrat cu o purcică, născută şi ea în aceeaşi zi, adică la 17 septembrie 1924. Din această purcică s’a’nădit, în câţiva ani, o turmă de suine. Eram copil de vreo 6-7 ani şi proprietar al unui număr de circa 100 de porci, când, într’o dimineaţă de primăvară, bunicul, tam-nisam, i-a poruncit mamei ca, de-acum încolo, să se îngrijească ea de paza jivinelor mele; el, Velicu Jecoff, nu mai era dispus să plătească simbrie porcarului meu. Era porcarul meu fiindcă şi porcii erau ai mei. Iar, dacă nu, atunci să-i vândă, a încheiat bunicul. Mama n’a stat nici un pic la cumpănire. A dat toţi porcii. Odată isprăvit lucrul, m’a întrebat sec: „Ce vrei să fac cu banii ?”. Tot sec i-am răspuns şi eu: „Cumpără vase de aramă”. Nici azi nu mă pot dumiri asupra rostului întrebării mamei, dar nici asupra răspunsului meu. Cert este că ea m’a luat în serios şi în câteva zile a umplut casa cu tigăi, căni, ibrice, tingiri, castroane, cratiţe, cinii, capace, tăvi mai mari sau mai mici, tăvi de făcut magiun, căldări de apă, cazane de fiert rufele, toate de aramă. Fiecărui vas i s’a aplicat prin gravare o marcă reprezentată de literele P.D., iniţialele numelui meu. Pierdusem o turmă de porci, dar acum devenisem proprietarul unui adevărat „arsenal” de arămuri. Din păcate, în septembrie 1940, când ne-am „refugiat”, cea mai mare parte a vaselor am lăsat-o la Silistra. Restul l’am luat cu noi în Vechiul Regat. Mai târziu, în anii foametei, 1945-1947, tare bine ne-au prins aceste vase. Pentru a ne cârpi nevoile am tot vândut din ele, până când am rămas cu unul singur, un lighean, fireşte marcat sub buză cu literele P.D. pe care-l păstrez şi acum la Bucureşti. De câte ori dau cu ochii de ligheanul marcat cu literele P.D. mi-aduc aminte nu de calabalâcul arămurilor răspândite prin toată casa copilăriei mele, ci de turma porcilor pierdută din pricina unui capriciu al bunicului meu. Trebuia să mă opun destrămării turmei mele. Târziu de tot, mi-am dat seama că porcul este port-bonheur-ul meu, mai cu seamă în viaţa de truditor întru cele ale arheologiei. Mă voi explica prin câteva exemple. Unul dintre primele fragmente ceramice găsite la Păcuiul lui Soare, staniştea mea arheologică, este un ciob smălţuit verde-oliv şi înfrumuseţat cu reprezentarea unui porc mistreţ. Adaug că de la cetatea din insula Păcuiul lui Soare şi până la Silistra, oraşul vârstei mele de elev, sunt, pe drum de apă, 17 km, adică exact câţi sunt de la Suneci, satul meu de baştină, până la Silistra, de data aceasta pe drum de pământ. Am publicat ciobul în cauză într-o revistă de specialitate. Până’n momentul de faţă este cea mai veche probă din seria cioburilor smălţuite verde-oliv cu reprezentarea unei suine. La rugămintea mai tânărului meu prieten şi coleg Marian Neagu, directorul Muzeului din Călăraşi, în 1986 am preluat conducerea lucrărilor arheologice de pe grădiştea Coslogeni din Balta Ialomiţei. Ei bine, tocmai în vara acelui an s’a descoperit acolo scheletul in situ al unui porc, ars ritual acum 3000 de ani. Este cel mai bătrân porc cu oasele în conexiune anatomică găsit pe teritoriul ţării noastre. Prin anii ’60, după ce mi-am încheiat îndatoririle arheologice la Capidava, a venit în urma mea o scroafă şi a început să râme tocmai în sectorul părăsit de mine. Şi, peste ce-a dat? Peste un urcior de lut modelat în secolul X, pe umerii căruia olarul s’a semnat în pasta crudă cu caractere greceşti. Olarul din secolul X se numea PETRE, exact aşa cum mă numesc şi eu. Scroafa de la Capidava descoperise în sectorul abandonat de mine cel mai vechi document epigrafic de limbă română de până acum, reprezentat de numele de … Petre (Diaconu)"
