Din culisele unei traduceri: prima ediție în limba franceză a „Istoriei Imperiului Otoman” de Dimitrie Cantemir și dedesubturile ei politice

Din culisele unei traduceri: prima ediție în limba franceză a  „Istoriei Imperiului Otoman” de Dimitrie Cantemir  și dedesubturile ei politice

Text: Andreea Ștefan / foto: Marius Amarie

Opera lui Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) este primul și, în același timp, un magistral exemplu de recunoaștere la nivel european a scrierilor unui cărturar provenit din spațiul românesc. Desigur, vehiculul lingvistic al celor mai cunoscute lucrări ale lui Cantemir a fost mereu o limbă de circulație și, cu precădere, limba latină. Acest fapt a facilitat considerabil circulația cărților sale, multe abordând însă teme de mare actualitate și, de cele mai multe ori, ignorate de cercetarea contemporană lui. Cel mai bun exemplu în acest sens este oferit de Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae (Creşterile şi descreşterile Imperiului Otoman), scriere fundamentală care a stat la baza turcologiei europene până la publicarea monumentalei lucrări Geschichte des osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman) apărute la Pesta în 10 volume (1827-1835) și datorate orientalistului austriac Joseph von Hammer-Purgstall (1774-1856).

Traducerea care a substituit originalul
Deși redactată în limba de circulație științifică a vremii, latina, fapt care ar fi făcut-o imediat accesibilă publicului erudit, Istoria Imperiului Otoman va fi cunoscută, pentru secole de-a rândul, printr-o traducere. Este vorba de volumul apărut la Londra, la casa editorială J., J. și P. Knapton, în 1734, în traducerea lui N. Tindal. Manuscrisul latinesc după care a fost făcută această traducere se afla în posesia fiului lui Dimitrie Cantemir, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir (1708-1744), ambasador al Imperiului Rus la Londra. Acesta a pierdut posesia prețiosului manuscris în timpul șederii londoneze lăsându-l garanție pentru datorii neachitate. După acest moment manuscrisul a fost considerat pierdut până în anul 1984 când savantul român Virgil Cândea l-a descoperit în fondurile Bibliotecii Houghton (Universitatea Harvard, Cambridge, Massachusetts). Practic, traducerea englezească datorată lui Tindal a rămas până spre sfârșitul secolului XX textul de referință, folosit ulterior pentru edițiile în franceză și germană.
În martie 1738 Antioh Cantemir e numit ambasador al Rusiei la Paris, iar în anii următori se îngrijește ca lucrarea tatălui său să fie publicată și în capitala franceză. Sarcina este preluată de M. de Joncquières, comandor, cleric în Ordinul Ospitalierilor Sfântului Spirit, care folosește ediția engleză pentru a face traducerea.  Cartea este însă și un gest politic, iar această dimensiune nu-i scapă traducătorului. Acesta dedică cu abilitate lucrarea lui Philippe, conte de Noailles (1747-1794), iar alegerea e departe de a fi întâmplătoare, familia de Noailles fiind legată de Sublima Poartă prin legături istorice. François de Noailles, episcop de Dax, fusese ambasadorul lui Carol al IX-lea la Istanbul (1571-1575) în momentele delicate care au urmat Bătăliei de la Lepanto (1571), fiind succedat în funcție de fratele său mai mic, Gilles de Noailles.

O istorie scrisă și circulată în preajma puterii   
Istoria scrisă de Dimitrie Cantemir este rodul documentării, dar și al observației directe. Prezența sa la Istanbul ca gaj pentru a asigura Poarta de loialitatea domnitorului Moldovei, tatăl său, este un detaliu biografic de cea mai mare importanță în cazul prințului-cărturar.  La Istanbul existau la sfârșitul secolului al XVII-lea cele mai bune condiții din întregul spațiu balcanic și estic pentru studiul culturii clasice sau pentru a intra în contact cu idei occidentale. Academia Patriarhală din Constantinopol, reformată după principiile filozofului neo-aristotelian Theophilos Corydalleus (1563–1646), oferea la acea vreme o solidă educație clasică. Cantemir, autor de ample tratate în greacă veche și în latină, reflectă nivelul ca care se însușeau la acea dată limbile clasice în mediul elenofon al imperiului.
Pe de altă parte, prin intermediul ambasadelor la Istanbul ale Puterilor occidentale, ajungeau în orient ecouri ale dezbaterilor academice contemporane din marile capitale ale Europei. Dimitrie Cantemir însuși evocă în Istoria Ieroglifică mediul cosmopolit și efervescența culturală a metropolei de pe malurile Bosforului. În plus, aici a putut învăța turca și s-a familiarizat cu complexa și stratificata cultură otomană. Istoria sa este rodul acestui fericit cumul de circumstanțe. Poziționat în centrul administrației imperiului, cu acces la demnitari și la arhive, beneficiind în perimetrul capitalei de libertate de mișcare, Dimitrie Cantemir a avut la dispoziția sa cele mai bune canale de informare pentru a-și scrie istoria.
Lucrarea a fost definitivată în Rusia, în preajma anului 1717 unde prințul s-a retras împreună cu familia după înfrângerea aliatului său Petru cel Mare la Prut (1711). Sub protecția țarului, Cantemir s-a concentrat asupra literelor, iar fiii săi, a căror educație a fost atent supravegheată de tată, îi vor face cunoscută opera în occident.  
Am văzut deja rolul decisiv pe care ambasadele lui Antioh Cantemir la Londra și apoi Paris l-au avut în traducerea și punerea în circulație a Istoriei Imperiului Otoman. De șederea pariziană a lui Antioh se leagă și traducerea în franceză a propriilor sale scrieri poetice. Volumul apare postum, la Paris, în  1750. Importanța sa este dublă deoarece originalul rus marchează totodată începuturile poeziei în această limbă.
Revenind la Istoria Imperiului Otoman, anul 1745, al apariției la Pesta a ediției germane, marchează ultimul pas în pavarea căii sale spre notorietate europeană. Odată tradusă și în germană se impune pentru aproape un secol ca cea mai accesibilă și cea mai documentată lucrare științifică dedicată Imperiului Otoman.  

Ediții
1734: The History of the growth and decay of the Othman empire, scrisă original în limba latină, de Demetrius Cantemir, tradusă în limba engleză de N. Tindal, London, J., J. and P. Knapton
1743: Histoire de l’empire Othoman où se voyent les causes de son agrandissement et de sa décadence avec des notes très instructives, tradus în limba franceză M. de Joncquières, comandor, cleric în Ordinul Ospitalierilor Sfântului Spirit din Montpellier, Paris
1745: Geschichte des osmanischen Reichs nach seinem Anwachse und Abnehmen, aus dem Englischen übersetzet [Istoria Imperiului otoman de la creșterea la declinul acestuia, tradusă din engleză], Hamburg, Christian Herold
1999: Creşterile şi descreşterile Imperiului Otoman: textul original latin în forma finală revizuită de autor, facsimil al manuscrisului Lat-124 de la Biblioteca Houghton, Harvard University, Cambridge, Mass., publicat cu o introducere de Virgil Cândea, Bucureşti, Roza Vânturilor
2002: Demetrii principis Cantemirii Incrementorvm et decrementorvm avlae othman(n)icae sive aliothman(n)icae historiae a prima gentis origine ad nostra vsqve tempora dedvctae libri tres, praefatus est Virgil Cândea, critice edidit Dan Sluşanschi, Timişoara, Editura Amarcord
2010: Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae: manuscris facsimil inedit, prefață de Virgil Cândea, ediţie coordonată de Constantin Barbu, Craiova, Editura Revers, 2 vol.
2015: Istoria măririi şi decăderii Curţii othmane, ed. textului latinesc şi aparul critic Octavian Gordon, Florentina Nicolae şi Monica Vasileanu, trad. din limba latină Ioana Costa, cuvânt înainte Eugen Simion,  studiu introd. Ştefan Lemny, București, Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă.


Bibliografie
Bârsan, Cristina, Dimitrie Cantemir și lumea islamică, București, Editura Academiei Române, 2005; Hammer-Purgstall, Joseph von, Geschichte des osmanischen Reiches, Budapesta [Pest], C. A. Hartleben, 1827-1835,10 vol; Kantemir, Antioh Dmitrievič, Satyres du prince Cantemir, traduites du russe en françois. [Par de Guasco, Londres, J. Nourse, 1750