Inscripția de construcție a templului unei comunități palmirene de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Text: dr. Ovidiu Țentea
Palmyra (denumirea iniţială Tadmor) a fost o așezare antică apărată cu predilecţie de bariere naturale: deşert şi munţi spre Nord, Vest şi sud-vest (Munţii Liban şi Antiliban care taie legătura cu litoralul mediteranean), iar înspre Est şi Sud deşertul Hauran. Primii locuitori au fost nomazi armoniţi atestaţi începând cu secolul XVIII a. Chr. Limba utilizată de aceștia a fost aramaica, o limbă înrudită cu ebraica şi utilizând acelaşi alfabet, idiom care va deveni o lingua franca în timpul Imperiului Neo-Assirian (sec. VIII a. Chr.). Religia şi obiceiurile erau cele ale populaţiei locale amorite, având şi o componentă arabă constituită mai târziu prin valul de nabateeni din sud şi alte diverse grupuri etnice. Exista de asemenea şi o componentă de civilizaţie greacă, în fapt elenistică, datând din timpul când zona făcea parte din Regatul Seleucid. Caracteristica civilizaţiei din Palmyra a fost mixtura elementelor arabe, aramaice, greceşti şi romane.
Aşezarea arabă originară avea să se transforme, în decursul timpului, dintr-un loc de staţionare a caravanelor într-un oraş de prim rang al Antichităţii. Istoricul antic Appian amintea că în anul 41 a. Chr. Marc Antonius a întreprins o campanie în Palmyra, cunoscută pentru relaţiile sale comerciale cu parţii, sperând “să obţină un profit pentru cavalerii săi”, însă palmyrenii (majoritatea lor nomazi aşezaţi în oază) au părăsit oraşul “topindu-se în deşert”, motiv pentru care romanii s-au întors cu mâinile goale. Din relatarea anecdotică a autorului antic, reiese caracterul independent al comerţului practicat de Palmyra la jumătatea sec. I a. Chr. Statutul privilegiat al Pamyrei în cadrul provinciei Syria s-a perpetuat, după cum este subliniat şi în relatarea lui Plinius cel Bătrân, databilă în anul 77 p. Chr. Acest statut aparte nu explică ascensiunea extraordinară a Palmyrei în cursul secolului I p. Chr, dar o explicaţie ar putea-o constitui interesul de a muta accesul la porturile de la Marea Mediterană, de la Antiochia la porturile feniciene Tyr şi Sidon, mult mai bine echipate pentru transporturile de textile. Principalele impedimentele ale unei rute comerciale directe spre Marea Mediterană le constituiau deşertul şi caracterul nomad al populaţiei din Palmyra. Pe măsură ce activităţile comerciale creşteau ca intensitate în această zonă, populaţia oazei a început să se sedentarizeze, în paralel crescând şi gradul de siguranţă al transporurilor caravaniere.
Perioada de înflorire a orașului Palmyra coincide cu stăpânirea romană în Syria, orașul devenind important în momentul în care se ia decizia traversării deşertului prin rutele comerciale în dauna variantelor ocolitoare. Se pare că așezarea devine tributară Romei, cu o garnizoană, din anul 19 p. Chr., fiind atunci atestat numele de Palmyra, denumire care o înlocuieşte pe cea veche, Tadmor. Campania împăratului Traian împotriva parţilor —la începutul sec. II p. Chr.— creează mari probleme metropolei, întrucât prosperitatea acesteia era strâns legată de menţinerea unor bune relaţii între cele două puteri, rutele caravaniere pe care aceasta opera fiind amplasate într-o zonă de tip “no-man’s land”. Palmyra a profitat de amplasarea sa pentru a oferi Romei produsele de lux ale Orientul îndepărtat —mătasea şi mirodeniile—, iar Imperiului Part produse din vest. Produsele de lux precum mătasea, bijuteriile, perlele, parfumurile, mirodeniile erau aduse din India, China, sudul Arabiei şi scoteau anual din visteria Romei, potrivit relatărilor lui Plinius cel Bătrân, suma de 100 milioane de sesterţi. A fost un acord tacit între cele două puteri, fapt care a făcut posibil ca Palmyra să devină intermediar într-un comerţ care-i aducea profituri enorme. Appian relata că palmirenii “fiind negustori, aduceau produse din India şi Arabia prin Persia şi le distribuiau în teritoriile romane”. Şefii caravanelor, adevărați “prinţi-negustori”, au fost amintiţi în numeroase inscripţii, fiind organizaţi în veritabile companii comerciale.
Perioada de apogeu a metropolei a fost cuprinsă între anii 130–270 p. Chr., aceasta fiind epoca din care datează majoritatea monumentelor epigrafice şi sculpturale. Acum Palmyra a deţinut monopolul comerţului cu zonele situate dincolo de estul Imperiului Roman, având dreptul de a le fixa prețul la bursă.
Împăratul Hadrian tratează oraşul cu favoruri speciale şi —cu ocazia vizitei sale din anul 130— îl ridică la nivel de municipiu, dându-i numele Hadriana Palmyra, fără îndoială încercând să favorizeze reluarea comerţului cu imperiul part, după situația conflictuală din timpul lui Traian. În timpul aceluiaşi împărat, taxele vamale au fost revizuite (137 p. Chr.), înlocuindu-se sistemul vechi de taxare cu modelul municipalităţilor greceşti din imperiu. În timpul lui Septimius Severus sau Caracalla (în prima jumătate a secolului III p. Chr.), Palmyra primeşte ius italicum şi statutul de colonia. Din această perioadă sunt atestaţi mai mulţi palmireni care devin cetăţeni, purtând nomina imperialia Septimius sau Iulius Aurelius, alături de numele lor tradiţionale pe post de cognomina.
Controlul oraşului era extins asupra unei vaste zone învecinate, incluzând sate sau teritorii locuite de populaţii nomade. Satele şi triburile ofereau miliţiei palmirene excelenţi arcaşi dromedari, recrutarea din zona metropolei propriu-zise fiind greu de realizat.
Degradarea echibrului dintre Imperiul Roman şi vecinii din Est, parţi sau sasanizi, a ameninţat bunăstarea orașului Palmyra în mai multe cazuri, cum ar fi în timpul campaniilor lui Crassus (54 a. Chr.), Traian (114–117 p. Chr), Caracalla (216 p. Chr.), culminând cu colapsul acesteia survenit în urma unei crize politice prelungite. Apariţia sasanizilor a creat noi dificultăţi imperiului, pe fondul crizelor dinastice interne: expulzarea cetăţenilor romani din Mesopotamia, începând cu Ardashir în jurul anului 230, apoi succesorul său Shapur I înfrînge o armată romană în anul 244. Dura-Europos cade în anul 256, iar Palmyra pare să fie următoarea cucerită. Triumful lui Shapur a fost încununat de capturarea lui Valerian în anul 260. În acest context apar pe scenă Odenathus şi soţia sa, Zenobia. Succesele militare în sprijinul Romei, împotriva persananilor din anii 262 și 267, apoi invadarea Egiptul, în vederea obţinerii controlul asupra rutelor comerciale din Egipt, datorită blocării rutelor comerciale tradiţionale de la est de Eufrat, au condus la ruperea legăturilor cu Roma. Aurelian recucerește atât Egipt, cât și Palmyra, în anul 272, pe care o distruge în bună parte. Orașul nu-și va mai reveni niciodată, elita sa refugiindu-se în zonele deșertice, redevenind o aristocrație de șeici ai unor populații nomade.
Legăturile dintre provinciile Dacia și Syria au mai multe explicații pe lângă integrarea lor în același Imperiu. Împăratul Hadrian a fost guvernator al provinciei Syria în timpul războiului partic desfășurat la finele epocii lui Traian. Relaţiile strânse ale împăratului Hadrian cu Palmyra explică de ce în timpul războiului de la frontierele Daciei, din anii 117–118, acesta a trimis în Dacia un corp de elită provenind tocmai din Palmyra. Acesta era alcătuit din arcaşi călări extrem de iscusiţi şi de eficienţi împotriva unor populaţii de stepă. Acest contingent purta numele de Palmyreni sagittarii (arcaşii palmireni) şi se va împărţi în trei unităţi (numeri). Pentru doi dintre aceşti numeri cunoaştem garnizoanele, anume la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş, jud. Caraș-Severin) şi la Porolissum (Moigrad, lângă Zalău, jud. Sălaj); al treilea este de presupus că a staționat undeva lângă Sarmizegetusa.
Din rândurile acestor soldaţi şi veterani s-au format în Dacia comunităţi importante de palmireni, deveniţi ulterior cetăţeni romani. Acestora li s-au adăugat negustori bogaţi din Palmyra care aveau legături cu caravanele care circulau în Orient. Mulţi dintre aceştia au făcut parte din elita municipală de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi din alte oraşe ale Daciei, putând fi recunoscuţi după numele specifice: Theimes, Zabdibol, Audeo, Malcus, Iacubus etc. Cele mai importante comunități de palmireni atestate epigrafic sunt cunoscute la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Sarmizegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, nu este o aşezare romană oarecare. A fost primul oraş şi a rămas cel mai venerabil oraş al provinciei Dacia. Împăratul Traian a vrut să facă din el un simbol al puterii şi splendorii romane. Forul lui Traian (forum vetus), forul nou (forum novum) cu Capitoliul, amfiteatrul, templele din area sacra, sunt edificii superbe şi reprezentative pentru arhitectura romană. Sarmizegetusa este denumită prin tradiţie capitala provinciei Dacia, deşi sediul guvernatorului se afla la Apulum (Alba Iulia). La Sarmizegetusa era sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis, aici reunindu-se concilium trium Daciarum, care avea ca principală atribuţie celebrarea cultului imperial în numele tuturor comunităţilor din provincie. Cultul imperial era în strânsă legătură cu cel al lui Iupiter şi al triadei capitoline, în Sarmizegetusa fiind construit primul capitoliul din provincie. Potrivit estimărilor, Sarmizegetusa avea 20-30.000 locuitori, indicaţie care o plasa între oraşele de dimensiuni medii ale Imperiului. Oraşul era condus de magistraţi (duumviri iure dicundo) şi de un senat municipal (ordo decurionum).
Primul templu al zeilor palmireni descoperit la Sarmizegetusa
Templul a fost amplasat extra muros, la vest de incinta fortificată a orașului, pe coama Dealului Delineştilor, situat la confluența văilor Draşcovului și Bocului. Clădirea, orientată Est-Vest, pare să fi fost singura construcție care a existat în perioada respectivă pe acel deal, ruinele sale nemaiputând fin distinse la suprafață în ultimele decenii.
Templul a fost cercetat arheologic în anul 1881 de către arheologii Téglás Gábor și Király Pál. Tehnica de cercetare arheologică adoptată la acea dată de către Kiraly Pál, poate fi explicația unor omisiuni pe care mai mulți cercetători au încercat să le corecteze de-a lungul timpului (Dorin Alicu, Alfred Schäfer, Alexandru Diaconescu). Datele provin dintr-un raport redactat de către Téglás Gábor la 25 de ani după efectuarea săpăturilor.
După opinia lui Téglás Gábor un altar fragmentar a fost descoperit în același loc în anul 1873, fiind foarte probabil inscripția să fie identică cu cea publicată în corpora - IDR III/2, 345 = CIL IIII 7963, indicată a fi fost descoperită în anul 1878 în punctul „Draşcovu”.
Manifestările religioase ale soldaților palmireni și în general a diasporei de la Palmyra îndreptate spre zeii “naționali”, comuni palmirenilor, așa-numiți dis patriis, renunțându-se la aspectele tribale sau familiale. Zeii adorați cu preponderență de aceștia pe teritoriul Imperiului Roman erau Bêl (divinitatea supremă), Iarhibôl, Aglibôl sau Malakbel. Situația este diferită în cazul inscripției de fondare a primul templu al zeilor palmireni descoperit în partea de vest a Sarmizegetusa la finele secolului al XIX-lea. Și alte inscripții dedicate zeilor palmireni au fost descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în afara zidurilor de incintă, dar nu au putut fi puse în legătură cu construcțiile în care acestea au fost amplasate.
Templul a fost dedicat zeilor părinteşti (Diis patriis), dar panteonul divinităților zeilor palmireni este unul surprinzător, fiind menționați: Malagbel, Bêl Bêl Hamon, Benefal (Fenebal) și Manavat.
Un alt aspect frapant este faptul că Malagbel ( mesagerul de Bel – zeul suprem) a fost plasat în fruntea listei zeilor adorați, fapt care trebuie pus pe influența soldaților care îl venerau ca zeu Soare peste tot Imperiu.
Unii autori au fost de părere că Malagbel era mențional în fața a două cupluri divine: unul fenician Baal - Hamon - Benefal (Tanit), iar celalalt Bel Belhamon - Manawat . Ultima cuplul a fost identificat cu perechea divină adorați într-un templu de pe dealul Jebel Muntar, care domina zona de vest de la Palmyra.
Originea nativă pentru Bel – Hamon a fost văzută ca o combinație locală a unuia dintre triburile civice de la Palmyra, anume Bene Agrud, căruia trebuie să-i fi aparținut Publius Aelius Theimes. Acesta a construit templul ca loc de întâlnire al micii comunității palmirene Bene Agrud din Sarmizegetusa.
Inscripția de fondare a templului, păstrată în colecțiile MNIR, (inv. 38939) a fost realizată în marmură extrasă din cariera de la Bucova (aprox. 11 km vest de Sarmizegetusa). Dimensiuni: 131 x 88 x 18 cm. (IDR III/2, 18 = CIL III 7954)
Câmpul epigrafic este delimitat de un cadru simplu. Pe ambele părți există un fronton triunghiular cu două acroteria. Decorația este realizată din frunze și motiv vegetale sub formă de strygilles succesive.
Dis Patriis
Malagbel et Bebellaha
mon et Benefal et Mana
vat P(ublius) Ael(ius) Theimes II viral(is)
col(oniae) templum fecit solo et
impendio suo pro se suisq(ue)
omnibus, ob pietate(m) ipsorum
circa se, iussus ab ipsis, fecit
et culinam subiunxit
Traducere:
Zeilor Părintești
Malagbel și Bel Bel Ha
mon și Benefal și Mana
vat Publius Aelius Theimes duumviralis
al colonia (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a făcut templul
pentru sine și toți ai săi
prin bunăvoința zeilor părintești față de sine, din porunca lor l-a făcut
i-a adăugat și o culina.
Textul ne informează că templul „zeilor părintești” a fost construit în întregime pe cheltuiala lui Publius Aelius Theimes, fost magistrat (duumviralis) al Coloniei Sarmizegetusa. Generozitatea lui a fost un răspuns la harul divin (Pietas Deorum) și la cererea directă a același zeilor (iussu). Se menționează că acesta a adăugat și o bucătărie (culina).
Inscripția atestă un templu al unui trib palmirian de origine cananeano-arab. În centrul cultului tribal se afla perechea divină Bêl Hamon (la Sarmizegetusa - Bêl Bêl Hamon) și Manawat. Perechea lui Bêl Bêl Hamon primește un epitet divin utilizat doar de către fenicienii occidentali.
Prin urmare strămoșii lui Publius Aelius Theimes veniseră la Palmyra de pe coasta feniciană.
Cu toate că acest personaj ajunsese în fruntea ierarhiei metropolei romane Sarmizegetusa, o un oraș emblematic și cosmopolit în același timp, ține să-și precizeze cu mare atenție atât originea din tribul civic de la Palmyra, dar și descendența sa feniciană.
O a doua inscripție descoperită în acest templu se păstrează în colecțiile Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. A fost realizată pe o placă de marmură locală (Bucova), care trebuie să fi fost amplasată în nava centrală a templului (IDR III/2, 262 = CIL III 7955).
Deo San[cto] Malagbel[o]
pro salut[e Imp(eratoris) C]aes(aris) M(arci) Aur(eli)
Severi [[Alexandri]] Pii fel(icis) aug(usti)
et Iuliae [[Mameae]] augustae
matri aug(usti) n(ostri) et castrorum
Primitivos aug(usti) lib(ertus) tabularius
prov(inciae) Dac(iae) Apulens(is) posuit.
Traducere: Zeului sfânt Malagbel
pentru sănătatea împăratului Marcus Aurelius
Severus Alexander
piosul fericit augustus și a Iuliei Mamaea augusta
mama împăratului nostru și a castrelor
Dedicat de Primitivos, libert imperial, tabularius
al provinciei Dacia Apulensis.
Al doilea edificiu de cult în care au fost identificate inscripții dedicate zeilor palmireni a fost identificat recent în zona centrală a orașului. Cercetările arheologice recente efectuate între anii 2007-2011, au dus la descoperirea unui loc de cult/sediu al unui colegiu care mărginea spre Vest Forul lui Traian şi spre Nord Forul lui Antoninus Pius. Edificiul consta dintr-un podium (o platformă extrem de solidă) din piatră de râu, legată cu mortar şi praf de cărămidă. Acest podium este un patrulater cu latura de 8,50 m, având o diferenţă de nivel faţă de curtea din faţă de circa 2 m. Intrarea se făcea pe latura estică, printr-o serie de trepte de marmură, iar în faţa acestora se afla altarul. Templul era construit pe podium şi avea în faţă patru coloane corintice (tertastyl). Au fost identificate cantităţi impresionante de marmură —trepte, plăci pentru placarea pereţilor, fragmente de fusuri de coloană şi de capiteluri corintice, reliefuri votive— şi o numeroase fragmente de inscripţii.
O inscripție, realizată pe o placă de marmură, atestă o triadă de divinități de la Palmyra, în fruntea căreia se află Bel (Sol Invictus), din care se disting apoi Malagbel și Ierhabol. Aspectul inscripției este foarte asemănător cu cea doua inscripție din primul templul al zeilor palmireni descoperit la Sarmizegetusa, datarea ei fiind similară, fiind pusă în sănătatea împăratului Alexander Severus (anii 222-235 p. Chr).
O altă inscripţie atestă un colegiu de adoratori ai zeului Malagbel.
O a treia inscripție păstrează parte din numele divinitate palmirene, Iarhibol.
Cercetarea arheologică a noului edificiu de cult al palmirenilor de la Sarmizegetusa este în curs de desfășurare.
Această prezentare este un omagiu adus tuturor celor care au studiat și apărat cu prețul vieții patrimoniul orașului antic Palmyra.
